Poet, prozator, eseist şi traducător, Horia Bădescu s-a născut la 24 februarie 1943, în comuna argeșeană Arefu. Este fiul Elenei (născută Petcu) şi al lui Gheorghe Bădescu, învăţători. Bădescu frecventează şcoala primară şi gimnaziul în localitatea natală, iar în 1957 devine elev al Liceului „Vlaicu Vodă” din Curtea de Argeş. Bacalaureatul îl susține în 1961, după care urmează cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj, finalizate în 1968. Lucrează ca redactor la Studioul teritorial de radio Cluj, fiind şef al secţiei culturale între anii 1968-1971, apoi redactor-şef al secţiei de tineret, până la desfiinţarea studioului de către autorităţile comuniste în anul 1985. În 1987, este numit director al Teatrului Naţional din Cluj. Devine director al Radioteleviziunii din Cluj începând din 22 decembrie 1989, apoi, din 1994, lucrează în diplomaţie, funcţionând ca director adjunct între 1994-1996 şi director (1997-1998) al Centrului Cultural Român de la Paris, ulterior ca diplomat în cadrul Direcţiei Culturale a Ministerului de Externe.
A colaborat cu mai multe publicații din Franța și Belgia
Horia Bădescu este doctor în litere, din 1997, cu teza Poezie şi sacru. Membru fondator (1990) şi vicepreşedinte (1990-1992), va fi preşedinte (1992-1994) al Societăţii culturale „Lucian Blaga”. Argeșeanul debutează în presă, cu versuri, la revista „Tribuna” (1964). Membru fondator al cenaclului literar studenţesc „Echinox” (1967), este profund legat de gruparea revistei cu acelaşi nume. Debutează editorial, în 1971, cu volumul de poeme Marile Eleusii. Colaborează cu versuri, publicistică, proză, eseuri şi traduceri, îndeosebi din literatura franceză, la „Tribuna”, „Steaua”, „Echinox”, „Apostrof”, „România literară”, „Luceafărul”, „Viaţa românească”, „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»”, „Convorbiri literare”, „Cronica”, „Familia”, „Vatra”, „Poesis” (Satu Mare), „Ramuri”, „Literatorul”, „Caiete critice”, „Ateneu”, „Argeş”, „Transilvania”, „Unu” (Oradea) etc. Cicluri din versurile sale au apărut, traduse în limbile franceză, maghiară, sârbă, macedoneană, rusă, germană, engleză, în reviste şi în antologii tipărite în ţară şi în străinătate. După 1990, cele mai numeroase tălmăciri din poezia sa apar în limba franceză (în Belgia şi în Franţa). Bădescu se afirmă şi ca eseist, colaborând la publicaţii ca „Phreatique” (Paris), „Poesie-Rencontre” (Lyon), „L’Estracelle” (Pas-de-Calais), „Le Journal des poetes”, (Bruxelles), „Memoire du XXI-e siecle” etc. sau conferenţiind îndeosebi la Bienala internaţională de poezie de la Liege (1990, 1992, 1994, 1996) şi la Colocviile Internaţionale Blaga (Paris, 1995,1996 şi 1997), pe care le-a iniţiat, textele fiind publicate în documentele fiecărei manifestări.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Uniunii Scriitorilor din Franţa
De asemenea, scriitorul activează (din 1993) ca membru în Consiliul de Administraţie al asociaţiei Maison Internationale de la Poesie (Bruxelles), membru al Comitetului Ştiinţific al Institutului Internaţional pentru Poezie şi Operă al UNESCO (Verona, Italia), membru al Centrului Internaţional de Studii şi Cercetări Transdisciplinare (Paris), membru al comitetului de redacţie al revistei „Memoire du XXI-e siecle” (Franţa) şi preşedinte de onoare al revistei „Europoesie” (Paris). Este totodată membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Uniunii Scriitorilor din Franţa. Bădescu este un scriitor care se exprimă dezinvolt şi substanţial în (aproape) toate registrele literarului. Dominant în scrisul său, încă de la debut, rămâne însă modul liric. Iar dacă din bibliografia sa lipsesc speciile dramaticului, absenţa este doar formală. Categoria dramaticului, divers implicată în structura compartimentelor liric şi epic ale operei, este, în acelaşi timp, o temă de meditaţie pentru eseist. Debutul editorial se produce în acelaşi an (1971) cu al poeţilor Adrian Popescu şi Ion Mircea, din prima echipă de redactori (şi poeţi) echinoxişti. Cartea Marile Eleusii apare cu recomandarea criticului Ion Negoiţescu, în a cărui opinie Bădescu este „un neoromantic”, cu o „sensibilitate molcomă, turnată în blânde rigori prozodice”, orientată către „marea tematică spre a o reduce la subiectivitate”. Lectura critică recunoaşte în autorul Marilor Eleusii o „voce”, un timbru poetic personal, original şi inconfundabil. Volumul fixează liniile esenţiale de dezvoltare ale poeziei lui Bădescu, într-un mod aproape programatic: dacă primul ciclu, Zăpezile, figurează o deschidere a orizontului liric spre cosmic, De taină, cel de-al doilea ciclu, este orientat către intimitate, iar ciclul final, Marile Eleusii, indică o vocaţie specială pentru poezia cu formă fixă (ilustrată aici prin sonet). Culegerile ulterioare (Nevăzutele Urse, 1975, Cântece de viscol, 1976, Anonimus, 1977, Ascunsa trudă, 1979) confirmă că Bădescu a intuit de la început o formulă poetică proprie, relevantă, căreia îi rămâne fidel, întrucât este productivă sub toate aspectele. Dar dacă, tematic, se cristalizează trei mari obsesii (timpul, erosul şi cosmosul), surprinzătoare şi impresionante sunt dexteritatea prozodică, diversitatea şi virtuozitatea „spunerii”, a rostirii. Poetul străbate, ca pe nişte adevărate căi obligatorii, formele „canonice”, tutelare ale poeziei. Cu fiecare poem se reia un ritual, ca o nouă tentativă de acces într-un spaţiu/timp magic, unificând gama atitudinilor lirice sub semnul unei gestici simbolice. Versul rămâne, esenţial, rostire, adică discurs adresat unui interlocutor tăcut.
După 1989 a tradus numeroase volume
În eseul Meşterul Manole sau imanenţa tragicului (1986), autorul aprofundează meditaţia. El insistă asupra ideii că „creatorul a fost privit ca o fiinţă ce iese din sfera umanului, având legături intime cu teritoriile şi cu puterile sacrului”. Viziunea critică este congeneră aceleia care-i structurează poezia. Semnificativă prin îndrăzneală şi acurateţea demonstraţiei este perspectiva asupra baladei Meşterul Manole: „o tragedie în esenţialitatea sa simbolică şi artistică, în spiritul său, în drama sa, în personajele sale, în alcătuirea articulaţiilor sale”. Cele două romane, Joia patimilor (1981) şi Zborul gâştei sălbatice (1989), completează fericit profilul plurivalent al operei lui Bădescu. De asemenea, Horia Bădescu a tradus și Henri Cornelus, îmblânzitorul de himere, postfaţa traducătorului, Cluj Napoca, 1991, Marc Quaghebeur, Tăceri şi semne, Cluj Napoca, 1992, Etienne de Sadeleer, Vulnerat omnes ultima necat, Cluj Napoca, 1993, Dominique Daguet, La proba cuvintelor. Îmblânzirea misterului, prefaţa traducătorului, Cluj Napoca, 1993, Gerard Bayo, Exod-Exode, Bucureşti, 1997, Huguette de Broqueville, Strania voluptate a matematicii literare, Bucureşti, 1998 și Francis Coffinet, Marche sur le continent en veille – Călătorie pe continentul veghind, ediţie bilingvă, prefaţă de Slah Stetie, Troyes, 1998. M.I.
0 Comentarii