”Oamenii DACIEI’’ – interviuri de Cristina Rousseau (18)
Cristina Rousseau: Pentru că vorbind de Dacia vorbim despre provocări, aş vrea să vă provoc pe dumneavoastră, un tip volubil, foarte comunicativ, plin de optimism și vervă, să ne spuneţi ce a însemnat pentru dumneavoastră uzina Dacia, cum v-a crescut, ce a însemnat pentru copilul de 14 ani şi cum o vedeţi astăzi după un parcurs profesional interesant?
Vladu Nicolae: Aș începe prin a spune că am avut în viață doua familii. În primul rând, familia mea biologică-niște oameni modești și cu lupta de la țară pentru supraviețuire și a doua familie a fost Dacia, pentru că aici m-am școlarizat aici, m-am format, am câștigat bani și casă, aici mi-am format o familie și am progresat natural fără ajutoare, pile… și am reușit un parcurs al evoluției de jos până la maximul de performanță pe care am știut că nu trebuie să-l depășesc; lesne de înțeles: aș fi forțat destinul și m-aș fi prăbușit. Deci, ca o mică concluzie de început, culoarul vieții mele a fost bine urmărit și aplicat de, cum spuneam, de destin. Deci, am terminat 8 clase și urma să merg la liceu, însă noi fiind 3 copii, unul deja în liceu, situația noastră socială era precară, părinții au fost nevoiți să mă îndrume să încerc să mă descurc plecând la o școală de meserii, dar fără aportul lor, ci să mă descurc singur.
Copil fiind, vă dați seama, la 14 ani fără niciun ban într-o comună de lângă Rm. Vâlcea, am întrebat în stânga și în dreapta pe unde sunt școli de meserii, plus că în 1967 nu era decât un TV în tot satul și informațiile mele erau sărace. Șansa mea a fost că cel care avea televizor a auzit o știre că firma Renault a demarat împreună cu statul Român o fabrică de automobile undeva pe lângă Pitești. Același om m-a încurajat și mi-a dat 100 de lei (era o sumă mare pe vremea aia!) și cu o mașină de ocazie am plecat la Pitești. Pe drum, tot șansă de la Dumnezeu, șoferul respectiv m-a descusut să spun tot ce aveam de gând iar omul mi-a spus cu blândețe: ,,acolo merg și eu și te duc unde este examenul, nu-mi plătești mie nimic și mă voi interesa de tine la examen.’’ Așa le planifică Dumnezeu că mai târziu, când deja făcusem liceul, facultatea, aveam deja funcție administrativă, acel om a devenit subalternul meu, om de care am avut grijă până a ieșit la pensie și în ziua de azi ne reîntâlnim și de câte ori ne vedem îl pup pe omul ăla că mi-a ordonat prima direcție pe culoarul de care vorbeam.
Aș concluziona: această fabrică Dacia a construit o industrie necunoscută până atunci la noi, a asigurat viață umană a zeci de mii și sute de mii de oameni în România, precum și familiilor lor, a școlarizat permanent salariații, a dezvoltat o cultură sănătoasă industrială, cea mai puternică din România, aici s-au angajat și-au format familii, aici au câștigat, aici au trăit și vor trăi mulți ani de aici încolo poate chiar generații. Aici au dezvoltat un oraș Mioveni dintr-o urbe pierdută. Cât despre mine pot spune: această uzină m-a preluat de copil, m-a ascultat, mi-a ascultat problemele, m-a școlarizat în condiții mai bune decât în familia mea de la țară, mi-a asigurat condiții decente să mă descopăr, să învăț permanent, să câștig, să-mi asigur existența. Mi-a asigurat o locuință, aici mi-am găsit o parteneră de viață, am construit o familie sănătoasă cu doi copii deștepți. Am plecat de la uzină cu fruntea sus şi încă mai am nostalgia acelor ani frumoşi din punct de vedere profesional.
Citește și Gheorghe Nedelea: „Dacă e vorba de picanterii, vă destăinui câteva în rândurile de mai jos’’
0 Comentarii