Interviu preluat de pe site-ul bursa.ro, cu Elena Iagăr, Managerul Centrului Judeţean de Cultură şi Arte Argeş, membru în Comisia Naţională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial din Ministerul Culturii)
• „Ia este cămaşa femeiască de sărbătoare; nu orice cămaşă românească tradiţională este ie” • „Ia nu există independent de restul costumului popular” • „Realizarea unui costum popular începea din momentul în care puneai sămânţa de in sau de cânepă în pământ”
Superba cămaşă populară românească prinde viaţă doar în ansamblu, cu întregul costum tradiţional, ne spune Elena Iagăr, Managerul Centrului Judeţean de Cultură şi Arte Argeş şi membru în Comisia Naţională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial din Ministerul Culturii. Domnia sa ne-a povestit cu mult drag despre costumul nostru popular, despre tradiţiile străvechi, dar şi despre eforturile sale de a reînvia obiceiurile şi straiele strămoşilor noştri. Discuţia cu doamna Iagăr a fost ca o incursiune în trecutul nostru îndepărtat, ca un film vechi extrem de bun, cu personaje perfecte, autentice, cu magie, cu hore şi joc, cu căluşari şi credinţă. Am învăţat că ia este apanajul femeii şi că nu toate cămăşile tradiţionale româneşti sunt ii, că ia se poartă doar la zile de mare sărbătoare şi că făurirea unui costum popular începea în momentul în care puneai sămânţa de in sau de cânepă în pământ.
Reporter: Cum serbaţi ia românească în Argeş?
Elena Iagăr: În zona noastră, serbăm, în primul rând, costumul popular românesc, din care face parte ia. În 2016, am organizat primul eveniment pe această temă, la Schitul Florica, situat în apropierea vilei Brătienilor, care acum este Muzeul Naţional Brătianu. Am organizat, în parteneriat cu măicuţele de la Vila Florica, un eveniment intitulat „Sânziene în ie”, unde au participat prietenii mei, îmbrăcaţi, unii, în costumele mele, alţii, în costumele lor. Am fost împreună aproximativ 200 de persoane, moment de referinţă în startul revitalizării constumului tradiţional de Argeş şi Muscel, în judeţul Argeş.
Aveam, la acea vreme, o florărie şi am făcut coroniţe din flori şi din sânziene pentru toate fetele care au participat la acest eveniment şi au îmbrăcat costumul popular, iar evenimentul a fost absolut senzaţional.
Anul următor, am iniţiat, în Piteşti, parada costumului tradiţional de Argeş şi Muscel, iniţiativa mea privată, împreună cu o prietenă. Au participat aproximativ 1000 de persoane, asigurând costurile pentru ambulanţă, întrucât Primăria nu ne-a sprijinit. Ne-a ajutat şi vremea, căci nu aveam corturi, însă a fost cea mai reuşită ediţie a Paradei Costumului Tradiţional de Argeş şi Muscel, dintre toate cele pe care le-am făcut eu, pentru că oamenii au venit pur şi simplu la o invitaţie lansată de „nimeni”, întrucât nu mă cunoşteau, şi s-au bucurat mult, şi-au adus familiile, au chiuit, au cântat,…ne-am plimbat prin centrul Piteştiului, unde au cântat nişte copii, au participat câţiva meşteri care au creat piese frumoase şi acesta a fost evenimentul din acel an. El a fost organizat în luna mai, pentru că Ziua Naţională a Costumului Popular Românesc este legiferată a fi sărbătorită în cea de-a doua duminică din luna mai. Imediat după acest eveniment, la începutul lunii iunie, am devenit managerul Şcolii Populare de Arte şi Meserii din Piteşti şi am continuat organizarea anuală a acestei manifestări.
Reporter: Aţi spus că participanţii la prima manifestare de acest gen au îmbrăcat costumele dumneavoastră… aveţi o colecţie personală de costume populare?
Elena Iagăr: Da, am o colecţie de circa 100 de ansambluri vestimentare complete, reprezentative pentru cele trei zone – Argeş, Muscel şi de câmpie – ale judeţului Argeş. O parte dintre acestea sunt moştenite de la bunica mea din Muscel, două de la bunica mea din Oltenia, unul l-am primit în dar, altele au fost primite „de pomană”, cele mai numeroase fiind achiziţionate de pe piaţa de artă populară. Nu sunt toate în stare perfectă, pentru că eu am cumpărat şi obiecte absolut deteriorate, aflate într-un stadiu avansat de degradare, având interesul să recuperez modelele, croiul, cromatica.
Reporter: Aşadar, ia trebuie celebrată şi purtată în ansamblul vestimentar specific zonei?
Elena Iagăr: În cadrul activităţii mele de la Şcoala de Artă, am insistat foarte mult şi insist în continuare pe păstrarea costumului în întegralitatea ansamblului său, pentru că fiecare piesă din costumul popular îşi are propriile conotaţii, generate de propria utilitate şi trebuie să se încadreze perfect, fiecare piesă o potenţează pe alta, acestea echilibrându-se cromatic, morfologic şi ornamental – cămaşa cu fota, betele, marama, la femei – pantalonii de şai cu cămaşa cu poale, încinsă cu chimirul sau brâul roşu, cu vesta şi cu pălăria. Fiecare dintre elementele costumului tradiţional românesc îşi are rostul lui şi nu poate exista independent de celelalte. Deci, practic, ia nu există independent de restul costumului popular.
Ştiu că a fost declarată element de patrimoniu universal; a fost o acţiune îndelungată de marketing cultural, desfăşurată de comunitatea „La Blouse Roumaine”, iniţiativă foarte convingătoare, care a reuşit să atragă atenţia asupra celui mai reprezentativ element de identitate naţională, ia sau cămaşa cu altiţă, cea care a fost clasificată în lista patrimoniului universal UNESCO. Iar noi trebuie să profităm de acest moment, de Ziua de 24 iunie, de Ziua Universală a Iei şi să pătrundem în nişa aceasta de public, care reduce costumul popular la ie. Nu! Ia nu reprezintă costumul, ia reprezintă un singur element din costum.
Şi aş dori să nu mai facem confuzia între ie şi cămaşă. Bărbaţii nu poartă ie niciodată, ea este apanajul femeilor. Ia este cămaşa femeiască de sărbătoare. Aşadar, bărbaţii nu poartă ie, bărbaţii poartă cămaşă. Dacă este Ziua Iei, atunci ar trebui ca doar femeile să serbeze Ziua Iei. Ia trebuie să fie, în primul rând, o cămaşă de femeie şi încă o cămaşă foarte preţioasă. Nu orice cămaşă românească tradiţională este ie. Există cămaşă de muncă, există cămaşă de duminică şi există ie. Ia este supremă!
Reporter: Ia când o purtăm?
Elena Iagăr: Ia o purtăm la momentele de mare sărbătoare, în general la praguri, iar cel mai des întâlnită este ia de mireasă, pentru că atunci femeia era la apogeul frumuseţii şi în plenitudinea forţei; practic, momentul în care este mireasă este vârful ei de viaţă şi atunci purta cea mai frumoasă cămaşă din viaţa ei, obligatoriu integrată în costumul popular.
Niciodată, femeia româncă nu ieşea – nu se arăta nici măcar în faţa bărbatului ei, decât într-un moment de maximă intimitate – doar în cămaşă. Iar cămaşa era, obligatoriu, cu poale, nu era scurtă. Pânza aceea de dedesubt, care porneşte de sub piept, până jos, la broderia care finalizează cămaşa, era des înlocuită. Era o pânză de proastă calitate şi era des înlocuită, pentru că se deteriora foarte uşor şi ele niciodată nu apăreau în cămaşă cu poale fără fotă sau fără şorţuri. Era ca şi cum ai ieşi acum în jupă pe stradă. În continuare, betele nu doar că aveau utilitatea practică de a strânge peste mijloc şi de a susţine fota şi costumul, ele aveau nişte proprietăţi apotropaice, în sensul că apărau femeia de rele, „ţineau strajă pântecelor”. Toate aceste lucruri sunt necunoscute oamenilor şi atunci noi trebuie să le atragem atenţia.
Continuarea se găsește aici: „Nu orice cămaşă tradiţională este ie; Ia este supremă şi o purtăm la momentele de mare sărbătoare”
Articol preluat de pe bursa.ro.
0 Comentarii