Ziaristul a murit la 48 de ani, internat lângă mama lui, de asemenea bolnavă și având-o alături pe prietena care nu l-a părăsit până la sfârșit
Ultimele zile la azil, povestite de Mădălina Baban, prietena lui: „Îmi zicea de domnul deputat Aurel Bălăşoiu. Am mers eu la dânsul, a spus că l-a iertat pentru tot, dar că nu poate veni ”
Jurnalistul argeșean Adi Ilinca, „unul dintre ultimii nebuni ai presei tipărite”, s-a stins din viață în noaptea de vineri, 26 mai, în azilul „Casa Seniorilor” din Pitești. Avea 48 de ani împliniți în noiembrie. Suferea emorm, fusese operat cu ani în urmă de o tumoră cerebrală, într-un spital din Germania, însă boala cumplită a recidivat a treia oară în toamna lui 2022. Avea un săptămânal, „Impuls de Argeş”, pe care-l crease în urmă cu şapte ani şi pe care l-a scos în ultimul timp, cu intermitenţe, atât cât îl mai ţineau puterile. Publicația a murit și ea, probabil, vinerea trecută, odată cu el.
Mama lui grav bolnavă, lângă coșciugul băiatului ei
Cu ani în urmă, după ce se operase cu succes în Germania, am discutat mai mult cu Adi Ilinca, într-un moment de răgaz, după un eveniment petrecut la Mioveni. Mi-a vorbit atunci foarte frumos despre clinica din Germania și despre îngrijirea pe care a primit-o acolo, inclusiv după intervenția chirurgicală. Era mulțumit, se simțea bine, mi-a spus că e vindecat complet. Cine să creadă atunci, of, Doamne, că eu voi scrie astăzi despre moartea lui?! De fapt, despre ultimele lui luni, zile, momente, când i-a fost cumplit de greu și când alături de el a stat, ca o eroină, Mădălina Baban, prietena lui.
Am găsit-o pe Mădălina luni, 29 mai, ca o stană de piatră, sus, la Biserica „Sfântul Gheorghe” de la cimitirul cu același nume din Pitești. Începuse slujba de înmormântare a lui Adi, acolo unde o mână de oameni veniseră să-i aprindă o lumânare. Mama lui, grav bolnavă și ea, stătea neclintită, pe un scaun, chiar lângă coșciugul băiatului ei. Eu, unul, nu mai scriu acum de la mine. Îmi povestește Mădălina…
„Nu-l mai puteam pune în căruț, nu-și mai ținea sub nicio formă capul, începuseră durerile groaznice”
„De o lună stătea doar în pat. Nu-l mai puteam pune nici în căruț, nu-și mai ținea sub nicio formă capul, începuseră durerile groaznice. Nu i-am făcut morfină, fiindcă se făcea foarte urât de la morfină; am mers pe Tramadol, forma cea mai puternică. Vorbea într-o limbă pe care eu o înțelegeam. Îmi cerea să chem diverse persoane, care nu au vrut să vină la el. Îmi zicea de domnul Aurel Bălășoiu; am mers eu la dânsul, a spus că l-a iertat pentru tot, dar că nu poate veni. Foarte mult l-a ajutat și dacă puteți să-i mulțumiți d-lui Costi (Constantin Zaharia – n.a.), patronul de la Zaris; pe toată perioada, cât am avut nevoie, și financiar, și sufletește, a venit la el, m-a ajutat foarte mult; și acum a venit să mă întrebe ce am nevoie.
Mai chema pe cineva, Mișu; n-am știut cine e. A încercat să vorbească la telefon cu Sorin Simion, colaborator la ziarul lui, dar n-a putut, și îi spuneam eu că a întrebat de el. Comunicam cu el prin strângere de mână. Când era „da”, mă strângea de mână. Și tot timpul, să nu plec de lângă el. Îmi lua mâna, mi-o ducea la inimă și îl întrebam: Ce, mă, Adiță? Îmi arăta că mă iubește. M-a pus să-i promit că o să am grijă de mama lui (cu care a stat în aceeași camera la azil). Mi-a zis ca slujba de înmormântare să fie aici, la Pitești, apoi să fie înmormâtat la Berevoești, lângă tatăl lui, iar masa să fie tot aici, la Pitești, să-i chem prietenii, foști colegi…
Citește și Toţi inculpaţii din dosarul „Consultanţa”, achitaţi la instanţa supremă!
„Dacă veneați de la început la mine, eu îi mai dădeam ani”
Mi-a mai spus de bine despre cel de la firma Pentarom (Toma Lazăr – n.a.), despre viceprimarul de la Bascov (Gheorghe Nedelea, n.red), a plâns când vorbea despre el, să-l chem, îmi zicea; și dl. vice, când a mers acolo, a plâns foarte mult… Adi plângea și se uita la mine, avea dureri de oase. Nu i-am spus că nu se mai poate face nimic, deși am știut acest lucru în perioada Paștelui. Inițial a avut o tumoră, dar foarte rapid a apărut și a doua. După partea stângă paralizată, a început să-și piardă, ușor-ușor, toate simțurile. Din ianuarie, era cu pampers. Un singur doctor, dl. Gobej, de la Clinica „Memorial” din București, la care am fost, mi-a spus că dacă terapeutul nu-i dădea acea schemă de citostatice fără să i se facă o biopsie, și se dădea schema corectă sau «dacă veneați de la început la mine, eu îi mai dădeam ani». Schema pe care i-a dat-o era slabă și pentru un cancer de sân, așa că boala a evoluat în continuare și cu chimioterapie…
În ultima săptămână, Adi era ca un copil. Ne jucam amândoi. Băgam mâinile în nas, mă trăgea de păr, băteam palma, îl păcăleam să mănânce câte un iaurt, vine avionul, parcăm, înghițea… O oră îi dădeam să mănânce un iaurt. Cu două zile înainte, mi-a arătat că vrea să fumeze. I-am aprins o țigară, dar nu putea să tragă… Îl întrebam dacă e bună și zicea că da. Uneori voia să meargă la redacție sau să ne plimbăm în Trivale… L-am dus în căruț la Câmpulung, cum a dorit, m-am chinuit să urc cu el până la etajul 4 în bloc, a stat 5 minute și a zis să plecăm. Când ne-am întors, ne-am oprit să mâncăm mici unde mânca el de obicei. L-am dus și în Nord, unde a locuit el, l-am plimbat tot cartierul cu căruțul…
„A ridicat candela cu mâna paralizată, a mai răsuflat de câteva ori și asta a fost tot”
În decembrie am aflat cu adevărat ce are. Noi eram prieteni, ne întâlneam și de două-trei ori pe zi, vorbeam despre toate, dar nu mi-a spus cu adevărat de ce suferă. Se ascundea foarte mult. Credea că o să facă față. Vineri dimineață a fost împărtășit de preotul care se ocupa de azil. Eu în fiecare lună l-am împărtășit. M-am dus la el și mi-a făcut semn s-o chem pe mama lui din pat. Am adus-o lângă el, i-am dat mâna, a strâns-o, s-a uitat la ea, mama lui a început să plângă. M-am dus și eu lângă el. Mi-a ridicat mâna la inima lui, apoi mi-a pupat-o… După vreo jumătate de oră a intrat într-o stare de inconștiență. Seara, mama lui l-a întors de două ori. D-na doctor de la azil mi-a spus că nu se poate să-l mai întoarcă. I-am dat o jumătate de Xanax și a adormit. La 11.46, noaptea, doamna Carmen de la azil mi-a spus să mergem să fumăm o țigară, la 5 metri de camera lui Adi.
După două minute, doamna a zis că parcă nu-l mai aude că respiră… Respira. Era 11.48, am tras din țigară și am simțit aici în capul pieptului, parcă m-a bușit ceva, mi-a luat respirația și i-am spus d-nei Carmen că Adi moare. M-am dus la el, deschisese ochii, erau perfecți, fața i se luminase, avea zâmbetul pe buze, respirația îi era foarte ușoară, mai mult din burtă, se vedea așa… Am mai luat o candela, i-am pus-o pe piept și apoi, la sugestia d-nei Carmen, de mâna paralizată i-am apropiat candela. El a prins-o cu mâna aia, a strâns-o și a ridicat-o – cu mâna paralizată! – a mai răsuflat de câteva ori și asta a fost tot” – ne-a spus prietena jurnalistului..
„Prietenia dintre o femeie și un bărbat cred că e mai presus de o căsătorie”
I-am mulțumit Mădălinei pentru tot. Mi-a spus că „prietenia dintre o femeie și un bărbat, cred că e mai presus de o căsătorie”. Am întrebat-o cine a suportat cheltuielile. „Eu am plătit. Adi a mai avut și el în jur de 150 de milioane lei vechi; mi-a dat cardul lui. Apoi, că s-au mai donat 50 lei, 100 lei, 200 lei, am reușit să facem față și tratamentelor, și azilului. Mama lui are o pensie de 1.800 lei; și pentru dânsa plătesc tot 2.500 lei pe lună la azil… I-am promis lui Adi că va rămâne tot aici și că voi avea grijă de ea.”
Citește și Ziarista Emilia Şercan, despre Stelică Crăciun: “E clar că a fost un pion!”
0 Comentarii