Ce se întâmplă la PDL Argeş? E obişnuita criză de sfârşit de mandat sau obişnuita criză de început, de mijloc şi de sfârşit de mandat? Cauza nu trebuie căutată în ce s-a schimbat în partid, ci în ceea ce nu s-a schimbat. Nu s-a schimbat nici stilul noii conduceri, poate doar pe ici, pe colo, nici atitudinea continuu suferindă a democraţilor. Probabil că e normal să se întâmple aşa! „Succesurile” politice încep să doară adânc în conturi, atât în ale membrilor simpli, cât şi în cele doldora ale şefului CODA Argeş, şi asta nu-i poate lăsa indiferenţi pe portocalii. Dimpotrivă, îi mişcă. Îi mişcă azi, îi mişcă mâine, până se trezesc mişcându-se spre alte partide, dacă e să dăm crezare ultimelor sondaje de opinie care prăbuşesc PDL-ul în opţiunile electoratului.
La PDL Argeş s-a schimbat şeful, dar asta nu schimbă prea mult datele problemei, chiar dacă noul boss portocaliu a încercat să impună o nouă mentalitate, punând unele condiţii de-a dreptul revoluţionare. Previzibile sau nu, condiţiile lui Mircea Andrei au trecut însă ca acceleratul prin gara Burdea. Sigur că boss-ul democrat liberalilor nu era atât de fraier încât să nu promită orice, atunci când a descălecat în judeţ, în locul lui Boureanu. Dar, când senatorul de Moreni îţi oferă marea cu sarea, e clar că nu primeşti decât sarea. Şi aia, sub formă de praf pe rană. Sau în ochi.
Ce se mai întâmplă la PDL Argeş? Nu mare lucru. Nu s-a schimbat nici regimul medieval în relaţia cu simplii membri de partid, la fel cum stilul sclavagist de a solicita tribut, lunar sau semestrial, a rămas acelaşi. După cum veţi vedea şi în materialul din paginile 10-11, nu s-a schimbat nici tradiţia transferurilor cu cântec şi, de la o anumită sumă în sus, cu strigături. La PDL Argeş liderul există, însă personajele gen Semaca, Magda Tofan sau Ionel Birceanu, ca să dau doar cele mai recente exemple, provoacă dezechilibre şi întârzieri în coagularea grupului, în deprinderea relaţiilor şi a comunicării politice.
Din cauza faptului că la portocaliii din Argeş situaţia nu este tocmai roz, nimeni nu mai pune osul. Iar cei care încă îl mai pun, îl pun unde nu trebuie. Există furie, o furie veche şi cronică, în sânul PDL Argeş, o furie care trebuie deversată, într-un fel sau altul, până nu otrăveşte totul în calea ei. Furia e ca o jucărie cu arc, crezi că o stăpâneşti, dar te pocneşte în faţă, exact când nu te aştepţi. Va fi foarte greu pentru senatorul Mircea Andrei să ducă războaie de cucerire a Consiliului Judeţean sau Primăriei Piteşti, de exemplu, atâta timp cât el e implicat într-o luptă de rezistenţă chiar la el acasă, în propriul partid. E greu să pui osul, mai ales atunci când cei care ar trebui să te sprijine sunt primii care îţi pun piedică. Ca să-l citez pe Marin Preda, timpul nu prea mai are răbdare cu senatorul Mircea Andrei.
(Neluţu DINU)
0 Comentarii