Ioana Negreanu are 82 de ani, născându-se la 25 martie 1944, în Ciocești (Bârla). A urmat Școala Medie nr.1 „Nicolae Bălcescu” (finalizată în 1961) și, în 1964, Școala Tehnică Sanitară Postliceală, din Pitești. A debutat, ca poetă, înainte de 1989, în revista „Argeș”. Mai apoi a publicat în diverse ziare și reviste locale. Debutul editorial a avut loc în 2007, la Editura „Zodia Fecioarei”, cu volumul „Rondel în numele iubirii.
După ce a publicat a treia carte de versuri, a dorit să intre în Uniunea Scriitorilor din România. O dorință legitimă. Dar nu se aștepta ca la întocmirea dosarului să i se ceară cronici semnate de cei mai importanți critici literari din țară. Nu avea decât cronici locale (Marin Ioniță ș.a.). A fost respinsă. Un an, doi, trei, patru. Apoi reclamații la cel mai înalt nivel. Cunoscând regulamentul comisiei de validare, pentru a candida din nou, a mai publicat o carte, cea de față, Râsul și plânsul nostru. Epigrame și fabule. La o editură bună, „Coresi”. În „Cuvântul autoarei”, Ioana Negreanu scrie: „Mulțumesc Domnului Cerului și al Pământului care mi-a lăsat darul scrisului și pot la bătrânețe să realizez o nouă carte a mea cu epigrame și fabule”.
„După ce a denigrat confrați literați/,Cu invidia și minciuna, au ajuns dezbinați.” Aici textul abandonează aproape complet orice aspirație simbolică și intră într-un registru sentențios și acuzator. „Denigrarea”, „invidia”, „minciuna”, „dezbinarea” sunt numite direct. Nu există personaje, situații, imagini sau conflicte care să facă vizibil răul denunțat. Cititorului i se spune ce s-a întâmplat, în loc să i se ofere posibilitatea de a vedea și de a judeca. Or, literatura nu devine poezie prin simpla enumerare a unor concepte morale. Dar cine denigrează? D-na Negreanu?
Mai există și o problemă de acord și de construcție: „Cu invidia și minciuna, au ajuns dezbinați” este o formulare sintactică defectuoasă sau, în cel mai bun caz, extrem de stângace. Nu este limpede dacă „invidia și minciuna” constituie cauzele dezbinării, instrumentele prin care aceasta s-a produs sau atribute ale celor denunțați. Ambiguitatea sintactică nu este aici una poetică, fertilă, ci una accidentală.
Cea mai problematică este însă confuzia dintre denunțul moral și discursul de autoritate. Versul final — „Temeți-vă de Domnul! Corupția alungați!” — ridică tonul până la exclamație profetică. Numai că intensitatea retorică nu este susținută de o construcție poetică pe măsură. Invocarea lui Dumnezeu apare ca o soluție exterioară conflictului descris. În loc să cerceteze mecanismele interioare ale invidiei și ale dezbinării, textul recurge la sancțiunea religioasă: trebuie să ne temem de Domnul și să alungăm corupția.
Dar, după ani de așteptare, Ioana Negreanu scrie o fabulă tocmai contra celor în rândul cărora dorește să intre, Uniunea Scriitorilor din România! Dacă poezia aceasta o să cadă sub ochii comisiei, dosarul îi va aruncat cât mai departe, de la București la Pitești. Trecem de „Grădina Uniunii Scriitorilor”, pentru a ajunge la așa-zisa fabulă „Controlul dosarelor cu dreptate”. Să vrei să intri în U.S.R. și să scuipi U.S.R.-ul chiar nu se poate. Hai să vedem:
„Cărțile din dosarele «Uniunii Scriitorilor» să fie citite!
Nu de către leneși «critici amici» frunzărite!
Care le-au servit pentru „proptele” tari,
«Cronici laudative», că-s scriitori mari!
Să nu mai fim trimiși după «critici dictate»!
Ci cărțile să fie citite de comisie! Și apreciate!
Nu ce au scris niște mincinoși! Cronici angajate!
Doamne, curăță «Uniunea Scriitorilor»! Lasă valori adevărate.”
0 Comentarii