Nu este o surpriză. Și nici nu are de ce să fie. De multă vreme, climatologii și pedologii ne avertizează să ne așteptăm la deșertificarea României de sud. O jumătate de țară. Grânarul țării. Decenii întregi, ba chiar secole, cu participare la pâinea Imperiului Otoman și Habsburgic. În perioada de liberalizare a comerțului, făina din grâul nostru era folosită în unele brutării englezești ca un factor de ameliorare.
Soluri afânate, cernoziom, brun-roșcat de pădure, bogate în humus, în substanțele minerale necesare…
Nu mai era nevoie decât de ploaie. Și de obicei ploua la timp. Și la câmpie, și pe dealurile cu livezi, și în grădinile oamenilor, unde pomii băteau cu ramurile sub streșini și puteai să culegi fructele pe fereastră. Și pe pajiști și în păduri.
Seceta! Trei anotimpuri înnădite de secetă. Am văzut spre sfârșitul verii trecute meri desfrunziți înainte de căderea brumei, cu fructele care se uscau pe ramuri pentru că rădăcinile pomilor nu mai găseau niciun strop de apă în pământ. Nici vorbă de otava de toamnă, de covorul verde de iarbă dinaintea zăpezilor. Însămânțările de toamnă s-au făcut în pământ uscat, printre bolovanii care nu puteau să fie sfărâmați.
Din fericire, recolta de cereale din vara trecută a fost una de excepție. Cu ea ne-am ajutat să ieșim din criză, dacă vom fi ieșit. Se întâmplase să ploua la timp, dar lipsa apei de substrat, circulația deficitară prin osmoză sau prin vasele capilare ale solului și subsolului pregăteau pericolul ce avea să vină. Încă de pe atunci, începuse să sece apa în fântâni, în bălți și în râuri, să scadă nivelul lacurilor de acumulare, să se ascundă în măruntaiele pământului apa freatică.
În iarnă, până spre sfârșitul lunii ianuarie, niciun fulg de zăpadă. De abia prin februarie, când nordul țării era troienit, căzu un strat de zăpadă și pe aceste meleaguri. Dar se văzu un fenomen de neînțeles: deși se topea zăpada, pământul rămânea uscat dedesubt. Trecu și prima lună de primăvară. O lună de primăvară fără nicio picătură de ploaie. Piere grâul, atâta cât a mai putut să răsară în toamnă și să reziste peste iarnă. Rădăcinile pomilor fructiferi caută în zadar măcar câte o picătură de apă pentru fiecare mugur. Fântânile seacă de tot…
Începe deșertificarea? Pământ tare ca fierul, apoi crăpat în codrii, în bolovani, țărână, praf purtat de vânt și îngrămădit în dune sahariene.
Fatalitate? Pentru unii, un semn al apocalipsei. Alții caută explicații în activitățile umane, inconștiente, hrăpărețe, distrugătoare, călăuzite parcă de un singur principiu: După noi, potopul! Dacă nu potopul, deșertul. Tot una…
Oricât ar părea de ciudat, seceta vine de la munte. De acolo unde plouă mai mult. Acolo unde apa este stocată ca într-un burete de ierburi, de stratul de frunze căzute, de mușchii de stâncă, pentru a se scurge pe îndelete în cursurile de apă, pe sub bolțile pădurilor.
Pădurea… Exista între cele două războaie mondiale, poate și mai devreme, o lege a siviculturii sau a fondului forestier care interzicea tăierea copacilor înainte de a împlini 120 de ani. Astfel, fiecare proprietate împădurită, indiferent a cui, trebuia împărțită în 120 de parcele, din care numai una să fie tăiată pe an, și, bineînțeles, replantată. Mai existau pădurile din rezervații și cele de protecție a orașelor, în care nu se intervenea decât pentru extragerea copacilor doborâți și celor uscați pe rădăcini sau atinși de diferite boli. Nici arborii de pe marginea șoselelor sau străzilor, din parcuri sau din curți, nu puteau să fie tăiați fără autorizație și cu obligația precisă de a sădi cel puțin încă unul în locul lui. N-aș putea să știu cât de riguros se respectau prevederile acestei legi, dar în mod sigur, în anii tranziției, fărădelegea a permis haosul defrișărilor. Ce să mai spunem de sistemul de irigații, care era unul dintre cele mai performante din această parte a Europei, care a fost distrus în întregime?
Dar câtă pădure a mai rămas? Printre buturugile copacilor tăiați, ploile spală stratul subțire de sol și-l cară la vale, lăsând piatra goală să se coacă la căldura soarelui. Mii de hectare de pădure defrişată și la munte, și în zona culinară, și în câmpie. Până și în pădurile de protecție din vecinătatea orașelor, rezervoarele de oxigen ale acestora, care, după legea călcată în picioare, ar fi trebuit scutite de mutilări, s-au făcut ”puneri în posesie” și defrișări masive, ca să lase loc la construcțiile de locuințe care răsar ca ciupercile. Se fac tăieri și în parcuri, se doboară copaci și pe marginea străzilor.
Fără putință, puterea privește pasivă dezastrul. Și nu are putere, pentru că nu are voință!
E prea tărziu? De ce n-a fost mai devreme? De ce toate guvernările au lăsat dezastrul să se pregătească în voie?
Ne așteptăm la un an de secetă. Ne prinde el cu hambarele pline după recolta bogată de anul trecut? Sunt asigurate rezervele de stat care să nu ne lase pradă foametei? Sau suntem lăsați la mâna ”băieților deștepți”, care să dea totul la export și să facă importuri numai pe câștigurile lor? Vom face împrumuturi și pentru pâinea noastră cea de toate zilele? Deocamdată, mai marii noștri au alte preocupări, de pildă să protejeze un deputat fugit din țară, să pregătească vânzarea minelor de aur, să vândă minele de cupru, să facă greve parlamentare, să devieze sistemul de sănătate, să momească populația pentru vot…

Prof. Marin Ioniță