Dragă Piţigoiule iubit,
Mai întâi și la început, te cuprind și te sărut. La închiderea urnelor, momentul felicitărilor, îmbrățișărilor și sărutărilor. Nu lipsiră nici avalanșele de suspine, inundațiile de lacrimi și cruci peste speranțe, dar nu a băgat Dumnezeu zilele în sac. Eu una, sunt stoarsă, vlăguită, despicată, epuizată, leșinată, moartă și răscoaptă, bună de dus la groapă. Nu pentru că aș fi fost o candidată care a pierdut cursa. N-am figurat pe nicio listă de partid, stai liniștit! Eu fac parte din majoritatea mută și neștiută. Socotită o simplă gospodină, cu minte de găină. Dar și noi, păsăretul anonim, cuibărim, ciripim și clocim pe aici…
N-am fost decât o simplă alegătoare, liberă să votez de bunăvoie și nesilită de nimeni. Dar n-am putut s-o fac după bunul plac și socoteala mea.
M-am gândit la Monica Macovei, cea care se lăuda cu 40 de propuneri care au fost luate în lucru în forumul european. Dar acolo, în intimitatea cabinei de vot, se lăfăia deasupra ei, cu zâmbetul lui enigmatic, Theodor Stolojan, bărbatul care după lupte ascuțite a refuzat în ultima clipă să fie președinte al țării. Amenințat? Șantajat? I-a făcut cineva cu ochiul? I-a arătat cuțitul care i s-ar fi înfipt în spate? A fost o simplă toană? O pală de vânt cu adiere de nebunie? Oricum, și-a pus coada pe spinare și a tot alergat până a nimerit să fie un simplu consilier al celui căruia i-a cedat locul la președenție. Și a mai fost și întâiul trădător care a părăsit partidul pe care l-a condus, de ce l-o fi dat? Tace ca o lespede de mormânt. Pentru mine, acest domn nu există până nu am explicațiile necesare.
Și mă mai gândeam așa, cu mintea asta a mea, că lângă Monica ar sta bine, acolo la Bruxelles, o tânără doamnă de aici de la Pitești, ca să fim mândri că avem și noi pe cineva acolo, unde se dezbat problemele continentului. Și tot alergându-mi ochii pe liste, dau de Gabriela Zoană, tânără, ingenuă, necompromisă (până la această dată), devotată, dornică și motivată. Dar ce să vezi? Votul meu pentru ea ar putea să scoată din urnă pe altcineva. De pildă, pe Ecaterina Andronescu. Ca să rămâi cu gura căscată, iată unde dai și unde crapă…
N-aș avea nimic împotriva acelei doamne. Nici acasă, nici la europene. Nici că a fost de două ori în guvern. O simpatică bramburică la prima vedere. Blândă și inofensivă. Dar cum s-o iert dacă ea fu persoana care lăsă țara fără meșteșugari, din hotar în hotar? Pusă să desființeze clasa muncitoare, sau ce mai rămăsese din ea, cu ambiția să-i introducă în intelectualitate pe toți adolescenții, cu o diplomă de liceean și o adeverință pentru ajutor de șomaj, desființă toate școlile profesionale.
Poate că și ambiția de a intra în istorie. Lucru pe care l-a și reușit. Când ai de zugrăvit în casă, de reparat acoperișul, de pus un geam spart, de curățat coșul înfundat cu funingine, de pingelit pantofii, de pus faianță la baie sau un capac la toaletă, și alergi după un meșteșugar cu limba scoasă ca un câine pe căldură, pe cine înjuri mai întâi? De aceea mi-e teamă că de o votez pe Gabriela, care pe listă se află pe locul 20, o trimit în Parlamentul European pe Ecaterina, cea cu nume de țarină. Dar tu, tânără doamnă, nu-ți mai plânge în poală, va veni și rândul tău odată și odată…
Să-mi pun ștampila pe Mircea Diaconu? Iată-l, sărmanul, cum stă singur în pătrățica sa, ca puiul cucului când îl lasă mama lui în bătaia vântului… Partidul din care făcea parte, ca să facă loc altcuiva, l-a lepădat la margine de drum, ca pe un balast inutil. Dar a pornit să-și taie singur drum în junglă. Fără arme electorale, fără echipă de campanie, fără purtător de bagaje, fără bani de baloane și cârnăciori… Argeșean de al nostru, de sub munte, unde trăiesc oameni dârji și tenaci ca de piatră, actor de teatru și de cinema, ajuns la vârsta înțelepciunii, iată că schimbă macazul aruncându-se în trenul parlamentar internațional. Dar, mă întreb eu, ce l-a făcut să-și lase scena și ecranul, tocmai acum când se află la apogeu, să-și abandoneze colectivul pe care îl conduce și care are atâta încredere și nevoie de el, și publicul care-l prețuiește și îl iubește? Sacrificiu? Pentru ce? Crede că este chemat de destin să joace un rol mai important? Acolo unde se hotărăște soarta statelor de pe continent? Din actor național să devină legiuitor european? Îl tentează favorurile, faima, fanii, hotelurile de lux, secretarele, consilierele, pensia viageră? Și, în fine, cum va fi privit de colegii din alte țări, care își vor aduce aminte cum răsunau în Parlamentul European pașii altor bărbați europarlamentari din România, ca Becali, Vadim sau Severin?
Și mai am la îndemână pe Norica Nicolai, care vine din justiție. Nu este ea vinovată pentru atâția și atâția procurori și judecători care merg la anchete în rând cu borfași și infractorii de toată mâna. Mânjiți și vopsiți din cap până în vârful picioarelor. Nu aș găsi decât o singură întrebare ca să i-o pun în cale: cum se va descurca să-și vâre acolo nepoata care vota sub acoperire, în numele ei, în Parlamentul țării? O va angaja consilieră, secretară, șoferiță, coafeză, maseuză? Treaba ei! Oricum, nu am motive să stau la îndoială…
Iată, dragă Pițigoiule, ce mă bagă în boală. Mă latră gândurile ca o haită de câini comunitari. Parcă aș avea friguri palustre. Parcă aș fi fost mușcată de căpușe…
Se închid secțiile de votare. Rămân o absenteistă incorigibilă. Dar nu sunt singura. Mai există în țara asta destui cetățeni care nu și-au făcut datoria. Dar nu-i nimic. Vin alegerile prezidențiale. Le arătăm noi ce putem… A ta, pițigoaica.
Dată in Pitești, 26 mai 2014.
(Prof. Marin Ioniţă)
0 Comentarii