Șapte zile în Israel (3). Văzut pe dinafară, până să intri, prima impresie despre Memorialul Holocaustului (Yad Vashem) e de Grădina Domnului. Peisagistică generoasă, covoare de flori şi arbuşti ornamentali peste tot. Respiri. Ţi-ai putea lua copiii şi căţelul ca să petreci o duminică tihnită pe această colină inundată de verdeţă şi care îţi oferă o panoramă unică a Ierusalimului. Perspectiva începe să se schimbe în momentul în care trebuie să traversezi parcul pe o pasarelă prin care se face accesul în muzeul propriu zis. Bănuieşti ceva, ai un ciudat sentiment de insecuritate. Parcă te-ar împinge cineva într-un tunel al timpului şi nu mai poţi da înapoi, trebuie să duci această experienţă până la capăt. Prima senzaţie pe care am avut-o, odată ajuns înăuntru, a fost de claustrofobie. Am simţit că mă sufoc. Poate a fost şi autosugestie, fiindcă ştiam că voi vedea dovezi ale Holocaustului, dar şi interiorul a fost proiectat de arhitecţi de aşa manieră încăt să te pregătească sufleteşte pentru ceea ce urmează să vizionezi: imagini cu copii tatuaţi şi reduşi la un simplu număr pe braţ în lagărele naziste, rabini tunşi de barbă şi apoi puşi să-şi sape gropile unde urmau să fie aruncaţi după execuţie, familii întregi înghesuite ca vitele în vagoane de marfă şi apoi deportate către fabricile morţii. De o parte şi de alta a unui culoar imens, care pare că nu se mai termină, se ridică ziduri înalte de beton, din ce în ce mai înclinate cu cât se unesc spre vârf, ca să dea impresia că te strivesc. Pe stânga şi pe dreapta acestui culoar sunt camere ale muzeului, unde ţi se prezintă în mod gradat cum a fost escaladat Holocaustul împotriva evreilor. Cum a început şi cum s-a sfârşit totul.
Holocaustul, secvenţă cu secvență
Primele imagini filmate sunt de viaţă normală, surprinse în diverse comunităţi iudaice de pe întreg teritoriul Europei: evrei care se bucură, bogaţi şi săraci deopotrivă, copii şi adulţi care se prind în horă şi cântă Hatikva, melodia ce va deveni mai târziu imnul statului Israel. Apoi, gradat, ţi se prezintă ascensiunea la putere a lui Hitler şi cum au început naziştii să otrăvească atomsfera împotriva evreilor, folosind presa ca principală armă de influențare în masă. Nu întâmplător, pentru Goebels, ministrul propagandei din Germania nazistă, măsura ca fiecare familie de nemţi să primească un aparat de radio a devenit politică de stat. Concomitent, cărţile scriitorilor evrei şi discurile muzicienilor au început să fie arse în piaţa publică. „Când arzi cărţile, poţi mai târziu să arzi şi trupurile”, ne-a spus Martina, ghidul de la Yad Vashem. În ziarele vremii, dar şi în manuale, evreii au început să fie prezentaţi, fără excepţie, ca nişte personaje cu nas mare, coroiat și cu înfăţişare hidoasă, care ademenesc copiii cu dulciuri sau bani şi apoi le beau sângele. Ce poate fi mai veridic decât să vezi cu ochii tăi caricaturi din presa germană a anilor treizeci, patruzeci, în care evreii erau constant reprezentaţi grafic precum şobolanii ce stau la pândă şi ademenesc pruncii? Până şi halbele de bere (berăriile erau Poienele lui Iocan ale nemților) aveau etichete cu evrei caricaturizaţi în viermi și care sug sânge de copil neamţ. Aşa a început Holocaustul, prin propagandă. Am văzut apoi, reconstituită, atmosfera din ghetourile poloneze, cu şinele de cale ferată pe care circulau trenurile morţii către Auschwitz, dar şi modul industrial şi perfect calculat în care a gândit Eichmann lagărele de exterminare, cu punct terminus camerele de gazare în care oamenii erau omorâţi cu Cyclon B, gazul letal care se insinua perfid prin duşuri. Apropo de Adolf Eichmann, amprentele acestui criminal de război pe care evreii l-au vânat peste 30 de ani după terminarea războiului, până l-au prins şi l-au spânzurat, amprentele lui sunt expuse simbolic lângă grămezile de sandale şi ghetuţe ale copiilor gazaţi la Auschwitz. E un fel de lecţie, dar şi de avertisment: cine face aşa ceva plăteşte până la urmă, ne ocupăm noi de asta!
6 milioane de evrei suprimați și 4 milioane identificați
Din cei 6 milioane de evrei suprimați de Hitler, 4 milioane au fost deja identificați. Asta rezultă din puținele documente lăsate în urmă de lagărele de exterminare și de statul nazist, în urma Procesului de la Nurnberg (are și acesta o cameră rezervată în cadrul muzeului), dar mai ales din mărturiile supraviețuitorilor. Există în cadrul memorialului o cameră circulară, pavată de sus până jos cu poze ale victimelor, cu stive de dosare riguros arhivate conținând date despre fiecare evreu dintre cei patru milioane omorâți. Ca să vă faceți o idee, vă spun că fiecare dosar conține câte 200.000 file despre victimele Holocaustului. Sunt cazuri de supraviețuitori ai Holocaustului care au fost atât de marcați de ceea ce au văzut și au trăit în lagărele de concentrare, încât au refuzat după aceea toată viața lor să povestească nepoților sau copiilor despre ceea ce li s-a întâmplat. Iar când au fost convinși să viziteze memorialul au avut un șoc, după ce au văzut poze și date despre părinții sau frații lor pieriți în lagărele de exterminare și despre care n-au povestit niciodată nimic și nimănui. Foarte echilibrat, ghidul nostru de data aceasta, nu cel al muzeului, Amir Abramovici (despre care v-am spus în episodul trecut că este pianist și că s-a născut în Iași) ne-a dat și alte exemple de holocaust petrecute în istoria omenirii: cel în urma căruia turcii au omorât, în 1915, peste 1 milion de armeni, cel prin care Stalin a omorât prin înfometare 15 milioane de ucrainieni sau cel al lui Mao, care o omorât peste 30 milioane de chinezi. Amir ne-a mai spus că aceeași senzație de holocaust i-a trezit-o în România și închisoarea de la Sighet, atunci când a dus primul său grup de turiști evrei în vizită acolo. Cea mai importantă concluzie pe care am tras-o e că evreii, spre deosebire de alții, au avut acribia și voința să sistematizeze traumele care i-au marcat ca și popor. Așa a și rezultat Memorialul Holocaustului, ca să afle și apoi să învețe toată omenirea din experiența lor traumatizantă. Ce am mai observat în vizita noastră la Yad Vashem? Că România figurează oficial pe Harta Holocaustului (vedeți harta în premieră) și că oricât ne-am strădui să ascundem sau să minimalizăm acest lucru, nu putem nega totuși realitatea. Numărul evreilor de origine română, fie că au pierit în pogromuri precum cel de la Iași sau au murit după ce au fost deportați în Transnistria, e de 380.000. De altfel, statul român a recunoscut după revoluție că în România a existat holocaust, iar la București s-a ridicat în ultimii ani chiar și un monument care marchează acest lucru. Din nou surpinzător pentru noi, Amir ne-a vorbit în termeni foarte echilibrați și despre mareșalul Antonescu. A spus că lui Antonescu i se datorează faptul că au existat evrei supraviețuitori în România (se știe că acesta a refuzat cererea lui Hitler să deporteze toți evreii români în lagărele de concentrare), dar că mareșalul nu poate figura nici pe lista oamenilor drepți (un monument despre care vom vorbi puțin mai încolo), deoarece a deportat sute de mii dincolo de Nistru, iar pogromul de la Iași e de domeniul evidenței. Așadar, un Ion Antonescu cu luminile și umbrele sale. Zugrăvit destul de precis în complexitatea personalității sale, dar și bine surprins în păienjenișul epocii pe care a marcat-o și care i-a adus și sfârșitul.
Ieșirea la lumină
Înainte de ieșirea din muzeu se află amenajată o cameră de revenire sau de reanimare, după cum i-a zis și ghidul. În semiîntuneric, vizitatorii se pot așeza pe scaune moi și pot asculta în liniște și reculegere o muzică simfonică foarte liniștitoare, compusă de Amir Lloyd și interpretată de Uri Tzaig. O dată ieșit afară te izbește o lumină care parca te trezește la viață și te determină să tragi aer în piept, prin toți plămânii. Întregul parc se întinde pe 18 ha și iradiază o lumină pe care nu o vei uita prea curând. Traversându-l, dai peste Pomul Vieții, apoi peste grupul statuar reprezentând revolta evreilor în ghetoul de la Varșovia. Un monument aparte îl reprezintă cel al oamenilor drepți, pe care sunt trecute numele a peste 20.000 de buni creștini, din diverse țări europene și care au salvat evrei de la moarte. Țara noastră e și ea prezentă pe acest monument cu 52 de români drepți, printre care și regina Elena.
Gabriel Grigore, foto: Ioana Ştefan
Reportaj realizat cu sprijinul Ministerului Turismului din Israel, prin domnul Yehuda Shen, director pentru Europa Centrală şi de Est, şi al companiei aviatice El Al.
0 Comentarii