Sinoadele (conciliile, pentru Apus) au fost evenimente marcante în viața Bisericii, dar cele mai importante au fost cele ecumenice, adică acelea ținute înainte de Marea Schismă de la 1054. Primul dintre toate a fost cel din 325, desfășurat în Asia Mică, în orașul Niceea, la inițiativa împăratului Constantin cel Mare și a mamei sale, Elena, ambii recunoscuți drept sfinți. Sinodul, la care au participat, se pare, 318 ierarhi, a realizat mai multe obiective, dar două s-au detașat dintre toate: condamnarea arianismului și stabilirea textului Crezului.
Crezul cuprinde profesiunea de credință a creștinilor
Arie (250-336), preot în Alexandria, începuse să susțină că Fiul lui Dumnezeu (Logos) nu este de aceeași natură divină cu Tatăl, că ar fi creatura superioară tuturor creaturilor, dar că ar fi rămas creatură, adică om. Sinodul a stabilit că Iisus este „de o ființă cu tatăl”, om și Dumnezeu în același timp. Crezul de la Niceea exprimă exact acest lucru; el a fost precizat și completat la Sinodul ecumenic de la Constantinopol (381), fapt pentru care se cheamă Crezul niceo-constantinopolitan. Crezul cuprinde profesiunea de credință a creștinilor.
Misiune la nord de Dunăre
Sinodul de la Niceea s-a ținut la o jumătate de secol după retragerea aureliană, adică după părăsirea Daciei nord-dunărene (pe locul căreia se află, în linii mari, România de astăzi) de către autoritățile romane, în timpul împăratului Aurelian (270-275). Astfel, organizarea vieții bisericești creștine în fosta Dacie Traiană nu a putut urma în totalitate, în mod canonic, modelul din imperiu, deși, după „Edictul” (de fapt, o scrisoare, o declarație imperială) de la Milano (313 d. Hr.), misionarii au trecut nestingheriți la nord de Dunăre, unde și-au desfășurat opera cu ajutorul creștinilor deja existenți. Însă anumite părți ale Daciei Traiane și provinciile de la sud de Dunăre (din care făcea parte și Scythia Minor) - locuite, între alții, de traci și de daco-geți - au rămas între hotarele romane și după anii 300, în ciuda asalturilor tot mai frecvente ale populațiilor migratoare.
Astfel, românii s-au creștinat în mare parte prin strămoșii lor daco-romani, treptat, din om în om, de jos în sus, timp de câteva secole, fără intervenția vreunui conducător al lor botezat în mod exemplar, cum s-a întâmplat la toate popoarele din jurul lor. Primii atacatori (veniți inițial pentru „jaf și pradă”) au fost goții, ajunși în fosta Dacie Traiană pe la începutul secolului al IV-lea. Nu numai migratorii amenințau viața liniștită a oamenilor trecuți la creștinism, ci și autoritățile interne ale Imperiului roman. Migratorii au pătruns adesea și la sud de Dunărea de Jos, în imperiu, tulburând viața oamenilor de aici. Scythia Minor (Dobrogea) era o asemenea regiune frământată, în care creștinismul câștigase teren și în care se organizaseră scaune episcopale în cadrul Imperiului roman. Între acestea, Tomisul (Constanța) ocupa un loc important. Cândva, între 319 şi 324, în timpul persecuției contra creștinilor ordonate de împăratul Licinius, Episcopul de Tomis a murit ca martir. Astfel, la momentul desfășurării Sinodului I ecumenic de la Niceea, scaunul episcopal al Tomisului era (cel mai probabil) vacant. Prin urmare, în ciuda unor opinii contrare, prezența Episcopului Scythiei Minor la Sinodul I ecumenic de la Niceea, din anul 325, nu poate fi susținută prin dovezi certe.
Totuși, Gelasius din Cyzic - scriitor creștin din secolul al V-lea - consemnează faptul că, după adoptarea hotărârilor lor, sinodalii, la inițiativa împăratului Constantin cel Mare, au făcut cunoscute peste tot aceste decizii. Astfel, ei au desemnat din rândul celor care au subscris credinței niceene pe unii „bărbați sfinți și apostolici”, prin intermediul cărora au fost trimise scrisori de aducere la cunoștință despre cele stabilite de sinod ad omnes sanctas sub coelo Dei ecclesias („la toate bisericile sfinte de sub cerul lui Dumnezeu”).
Astfel de scrisori a trimis „Alexandru, Episcop de Thessalonic”, cu ajutorul unor emisari aflați în subordinea sa, Bisericilor din prima și a doua Macedonie, din Grecia și din toată Europa, din cele două Scythii și mai apoi tuturor celor din Illyricum, din Thesalia și Achaia. Textul scrisorilor a fost făcut ori supervizat chiar de către împăratul Constantin, acestea fiind adresate tuturor episcopilor, participanți și neparticipanți la sinod, pentru a avea ca mărturie scrisă deciziile adunării și pentru a le pune grabnic în aplicare. Prin urmare, este sigur că Episcopul Scythiei Minor (mai probabil vicarul lui) de la Tomis a primit hotărârile sinodului imediat după desfășurarea lucrărilor.
Din Scythia Minor (Dobrogea) provin Sfinții Ioan Casian și Dionisie Exiguus
De altfel, există mărturii că aceste hotărâri au fost respectate încă din secolul al IV-lea de către creștinii din provincia Scythia Minor: Episcopul Bretanion (368-369), cel dintâi episcop tomitan atestat documentar după anul 325 (și după moartea menționatului episcop martir), s-a opus încercării împăratului Valens de a impune arianismul în Tomis și, împreună cu păstoriții săi, l-a părăsit pe împărat și suita acestuia în biserică în timpul Sfintei Liturghii, pe care a continuat-o într-o altă biserică. Din Scythia Minor (Dobrogea) provin Sfinții Ioan Casian și Dionisie Exiguus. Ioannis Cassianus sau Kassianos (născut în circa 360 și mort în 435, la Marsilia) a fost unul dintre reprezentanții cei mai de seamă ai literaturii și monahismului creștin din secolele al IV-lea și al V-lea, fiind cinstit ca sfânt părinte al Bisericii.
Dionisie Exiguus/ Dionisie cel Smerit (născut în circa 470 și mort în circa 545, la Roma) a făcut Papei propunerea numărării anilor începând cu anul nașterii lui Iisus Hristos, sistem de numărare utilizat și acum atât în calendarul iulian, cât și în calendarul gregorian. Este și el sfânt, deopotrivă în calendarul roman și în cel ortodox român.
Forme inedite de amintire la români a Sinodului I: Picturi în numeroase biserici
Sinodul de la Niceea a rămas în memoria colectivă a românilor în toată perioada medievală, sub mai multe forme. Cea mai cunoscută este forma blestemului prezentă în documentele slavo-române din secolele XV-XVI de danie. Cel care ar fi încălcat voința principelui urma „să fie de trei ori blestemat de 318 purtători de Dumnezeu cei de la Nicheia și să fie socotit cu Iuda și cu Arie și cu alți necredincioși evrei care au strigat asupra sângelui Domnului Iisus Hristos zicând: «Sângele lui asupra noastră și asupra copiilor noștri», este și va fi în vecii vecilor”.
De asemenea, sinodul este prezent în pictura bisericească din Țările Române, în frescele de la Biserica „Sf. Nicolae Domnesc” de la Argeș, de la Cozia, Snagov, Căluiu (din Țara Românească), de la Bălinești, Popăuți, Dobrovăț, Hârlău, Probota, Humor, Moldovița, Arbore etc. Diaconul Coresi a introdus Crezul niceo-constantinopolitan în prima sa carte românească tipărită la Brașov în 1559 și numită „Întrebare creștinească”. Sinodul (Conciliul) de la Niceea a avut o importanță capitală pentru evoluția vieții bisericești și pentru păstrarea tradiției credinței în partea de răsărit a Europei. Țările Române extracarpatice și românii din Transilvania au făcut parte din lumea „Bizanțului după Bizanț” și s-au îngrijit de la un timp de organizarea lor canonică, aflată în legătură cu marile centre religioase ale Răsăritului.
Sursa: www.ziarullumina.ro
Citește și O caravană teatrală ajunge an de an în comuna Buzoești din Argeș
Citește și S-a reabilitat Casa Căsătoriilor din Pitești
0 Comentarii