E luna mai 1952. Julius Márton, zidar și dulgher, rupe o bucată de hârtie dintr-un sac de ciment și cu creionul de dulgher scrie un bilet pe care-l ascunde într-o cutie de chibrituri în zidul Cazinoului la care lucrează. Este deținut politic, condamnat mai întâi la nouă ani, apoi la trei ani de pedeapsă, pentru trecerea frauduloasă a graniței - scrie Ruxandra Hurezean, într-un articol publicat, la 11 martie, pe presshub.ro.
Citeşte şi: Fostul şef al CDC, în faţa Congresului SUA: “Agenţiile americane au finanţat manipularea viruşilor în laboratorul din Wuhan”
Nu știe când va scăpa și va putea să se întoarcă acasă, la Cisnădie, nici dacă va scăpa cu viață. Biletul lui, cuibărit în ziduri, va rămâne un semn că a trecut pe aici. Că, în primăvara când împlinește 50 de ani, este încă în viață.
70 de ani mai târziu, lucrările de renovare a Cazinoului scot la iveală biletul lui Julius. Primarul Constanței face public mesajul, care emoționează pe toată lumea. Îi scria unui cititor necunoscut, ne scria nouă, cu o căldură și o demnitate impresionante.
„Iubite prieten ce vei găsi aceste rânduri, Dumnezeu să te binecuvânteze.
Sunt aici ca deținut politic din 1951, 16 VII, până [acum – n.r.] 1952, V (mai – n.r.), fiind zidar și dulgher la muncă.
Am fost condamnat la 3 ani și de la 10 a I-a (ianuarie – n.r.) 1949 viața mea este în mâinile Domnului, căci liber nu voi fi prea curând. Dar Dumnezeu este milostiv.
Cu salutări, Marton Julius, domiciliat la Heltau-Cisnădie, lângă Hermannstadt-Sibiu.”
Acesta este conținutul biletului lăsat în peretele Cazinoului din Constanța.
Cine este omul care a făcut asta? De ce un zidar„apolitic” a ajuns condamnat politic la muncă forțată departe de casă?
„Iulius Marton absolvise două clase de liceu și avea serviciul militar satisfăcut. Era «apolitic» și totuși se afla în lagăr, după ce, din arestul Securității și al Tribunalului din Sibiu fusese trimis direct la Poarta Albă și nu către un penitenciar de execuție: fusese condamnat la o pedeapsă corecțională și, mai ales, avea calificare de zidar, iar capacitatea lui de muncă nu trebuia irosită într-o celulă, ci pusă în slujba regimului, ca rob al lui.
Zidarul sas din Cisnădie a fost arestat, cum spune el, în 10 ianuarie 1949, dar în actele Securității apare că privarea sa de libertate a început pe 24 ale lunii februarie”, scrie Marius Oprea, istoric, fost președinte al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER).
Julius Márton s-a născut la 7 mai 1902, în Unirea (în germană Walldorf, în maghiară Aldorf, Bistrița-Năsăud), a fost căsătorit cu Hermine, născută König, din Heltau, tată a șase copii, unul dintre ei mort la vârsta de un an.
Citeşte şi:Comisarul-şef Cristian Mihalcea continuă dezvăluirile: „I-am înaintat un raport d-lui chestor Badea. Aştept răspunsul, după care voi face public ceea ce s-a întâmplat”
Motivul condamnării sale la închisoare, conform istoricului Marius Oprea, care a consultat fișa matricolă penală a condamnatului, ar fi trecerea frauduloasă a frontierei.
„Se întorsese, în sfârșit, acasă – cum, numai el și poate copiii lui știu – din Germania (era trecut de 40 de ani și puțin probabil să fi fost înrolat în unitățile germane). Poate că, fiind zidar calificat, a fost concentrat la muncă în Reich în timpul războiului, ca mulți alți compatrioți din România și la finele lui ajunsese în prizonierat.
Netrecând prin formalitățile de repatriere, ci intrând pur și simplu în țară, măcinat de dorul pentru copii și soție, a fost socotit, în paranoia Securității, mai întâi posibil spion și a primit acea pedeapsă mare, de nouă ani, încadrare care a fost ulterior înlocuită, din cauza inconsistenței probelor.
Nu e un caz singular. Sunt mii de prizonieri, sași și șvabi din Transilvania și Banat, fie plecați la muncă, fie înrolați în armata germană, care au trecut prin lunga odisee a întoarcerii acasă din «lagărele de triere» aliate din Occident, sfârșind în același chip – fie condamnați pentru «trecerea frauduloasă» a graniței la întoarcerea în țară, fie trimiși direct la muncă forțată, în URSS”, explică Marius Oprea.
Am pornit spre Cisnădie în speranța că pot afla mai multe despre cine a fost Julius Márton. Din fișa matricolă penală, publicată de IICCMER, știm deja că a locuit pe strada Stupului la numărul 15.
Strada Stupului arată acum la fel ca lumea noastră: un haos de arhitectură nouă, cu case înstărite și, din loc în loc, câte una veche, parțial ruinată, locuită de bătrânii locului sau părăsită.
Maria stă la una din primele case de pe stradă și când întreb de familia Márton, se arată dornică să mă ajute. Da, și-i amintește. Dar nu stăteau unde e acum numărul 15 – că s-a schimbat numerotarea - ci în casa de mai sus, cea cu liliac la poartă.
Aveau o fată blondă, foarte drăguță, asistentă medicală. Dar cel mai bine trebuie să știe despre ei, Olga, vecină de casă cu ai lui Marton.
Pe Olga Borzan o găsesc în curtea casei, la soare. Acolo s-a născut, în casa de pe strada Stupului, în 1949. Și-i amintește foarte bine, deși era o copilă. Mai ales că Iulius, vecinul zidar, i-a construit cu mâinile lui cămăruța unde stă acum.
După aceea au făcut casa mare, cu etaj, de la drum. Dar camera micuță, în fața căreia stă Olga, pe bancă la soare, a fost zidită de Iulius Márton prin anii ’60 (Olga crede că în ’66), din cărămizile grajdului.
„Când s-a făcut colectivul, ne-au luat vaca și atunci ai mei au zis "hai să facem o cameră din grajd, că nu mai avem ce face cu el". Eram 13 frați și orice cămăruță ne era de folos. Acum stau eu în ea. Vecinul Iulius era foarte harnic și săritor, ne-a făcut camera asta fără bani.
Așa făcea, ajuta pe toată lumea fără bani. Oriunde era chemat se ducea și lucra, dar nu lua plată. Așa erau sașii, foarte harnici și săritori.
El ne învăța când eram copii să ne jucăm, să ne batem cu bulgări. Venea și ne arăta cum să facem bulgării și cum să nimerim cu ei. Eram o copilă, dar îl țin bine minte. Era înalt, avea ochii deschiși la culoare și nu era gras.
Cu fetele Márton eram prietene, ne povesteam, ne jucam.”Nu știe nimic despre vreo deportare sau condamnare a lui Julius, vecinul. „Nouă, copiiilor, nu ne spuneau, poate că părinții mei știau, dar pe noi ne fereau de lucrurile astea”.
Articol preluat. Citeşte tot articolul pe presshub.ro.
0 Comentarii