Ana Elena Coman a câștigat patru medalii la prima sa competiție internațională de atletism pentru paralimpici, la care a participat reprezentându-și țara, scrie Turnul Sfatuluiu. În urmă cu zece ani, părinții Anei Elena Coman apelau la sprijinul sibienilor și oamenilor din țara întreagă pentru a strânge rapid banii necesari pentru o operație cu o descriere cruntă: deconectarea unei jumătăți de creier, care să oprească, astfel, evoluția unei boli mortale. Operația care i-a salvat viața la cinci ani și zece luni a mai avut un preț, în afară de zecile de mii de euro: jumătate din corpul Anei a rămas și el decuplat de voința fetei.
Numeroși sibieni și sute de români din țară și din afară au răspuns la apelurile pe care părinții Anei le-au răspândit în toamna anului 2014: diagnosticată în mod eronat cu epilepsie în urmă cu doi ani, Ana Elena Coman s-a dovedit a suferi de encefalopatie Rasmussen. O boală extrem de rară (sunt doar câteva sute de cazuri cercetate în istorie la nivel global), care ucide creierul, iar până acest lucru se întâmplă corpul este zguduit de crize asemănătoare celor epileptice. Pentru stadiul Anei, singura variantă oferită de medici era cea a unei hemisferectomii. Adică decuplarea jumătății de creier afectată.
A urmat cursa contra-cronometru de identificare a echipei de medici care să opereze, dublată de o goană după strângerea fondurilor necesare (37.000 de euro era doar avansul cerut pentru intervenție) astfel încât extinderea bolii la cealaltă jumătate de creier să fie prevenită. La primele ore ale dimineții de 4 decembrie 2014, la clinica din orașul german Bielefeld, Ana Elena Coman, care are acum 16 ani, intra într-o operație de zece ore care avea să-i schimbe radical viața. Și nu doar ei.
Operația a fost un succes, jumătatea de creier afectată de Rasmussen a fost decuplată, dar Ana Elena s-a trezit fără a mai putea vorbi, merge, mânca, gândi la fel: decuplarea emisferei stângi a creierului i-a lăsat jumătatea dreaptă a corpului paralizată, fără niciun fel de pupitru de comandă. „După operație, singurul lucru pe care îl putea mișca pe partea dreaptă a corpului era pleoapa. În rest, nimic. Partea dreaptă nu râdea, nu plângea, totul era flasc: mână, picior, orice mușchi. Practic nu putea face nimic-nimic. Era «legumiță»”, mai dă Cristina o lopată printre amintiri.
Ana nu a mai putut vorbi după operație. În primele zile răspundea prin „da” și „nu” cu semne făcute cu mâna stângă, pe care o mai putea mișca: „da” era degetul mare, „nu” era arătătorul. „Noi ne bucuram că ne recunoaște. Teama mea era că Ana nu ne va mai recunoaște. Și că va fi ca-n filme: nu se va mai trezi”.
0 Comentarii