„Alături de casă, în stânga, cum priveai, era o grădină mică, plină de flori, tufe de iasomie și de coacăzi, unde, în știubeie cilindrice, bunicul ținea câțiva stupi – el mi-a arătat cel dintâi ce e un fagure de miere – și unde era un măr rotat, cu mere dulci, văratice; cîteva crengi ale lui ajungeau pînă deasupra patului larg din capătul pridvorului, unde stăteam adesea. În stânga, era o grădină mare, de peste un pogon, care, ca mai toate grădinile din Chiojd, avea, pe lângă pruni, meri, peri și un nuc falnic. Aci am cules, pentru întîia dată, mere mari, domnești care, ținute peste toamnă, căpătau, de Crăciun, o culoare splendidă, galbenă, și un parfum inegalabil. Într-adevăr mere domnești, demne să fie dăruite Domnului țării, după vechiul obicei românesc, de Anul nou. Lîngă cei doi meri domnești era un măr călugăresc ale cărui fructe ”gurguiete”, aproximativ tronconice, trebuiau și ele păstrate pînă toamna tîrziu. Un alt măr, chiar lîngă portița prin care intrai în această grădină mare, făcea mere crețești; de ce stăteau pe poliță și se încrețeau la coajă, de aia erau mai bune.

La începutul lui Septembrie – era încă stilul vechi – deci cu treisprezece zile mai târziu – înainte de a începe școala, făceam poame din merele crețești, tăindu-le în felii și punîndu-le pe scânduri sau corlăți să se usuce la soare. Dar plăcerea cea mai mare era să facem prune uscate: alegeam prune slabe sau vinete, bine coapte, le despicam, strângîdu-le între două degete – sîmburele se deslipea ușor – și le întindeam, tot pe scînduri, la soare. Le cercetau albinele și viespile, se mai așeza praful peste ele, dar, cînd după vreo săptămînă – zece zile, le strîngeam, erau excelente și constituiau desertul nostru favorit, al copiilor, pînă la Crăciun. N-am uitat nici părul înalt, cu fructe verzui – galbene, de lîngă merii domnești, nici gutuiul de lîngă casă, în dreapta, ale cărui fructe, puse pe soba din odaia mare și pe aceea din odaia din fund, umpleau casa de aromă și creau, dintr-o dată, o atmosferă de tihnă și de viață liniștită, patriarhală. N-am uitat nici nucul ale cărui nuci, decojite, ne umpleau mîinile de negreală, dar aveau miejii fragezi, așa de gustoși.

Citește și Pastila de frumos. Să ne cunoaştem rădăcinile (I)

O a treia grădină, îngrădită cu „țambre”, – uluci ascuțite la vârf, așa cum se văd pe Columna lui Traian – era dincolo de gîrlă, pe prund, dinsus de moara de apă a bunicului. Aci se puneau legume și zarzavaturi, dar tot aici erau doi piersici, unul cu piersici gălbui, altul cu piersici roșietice, amîndouă soiurile mici, dar excelente, mai bune decît piersicile mari care se văd azi. Erau și doi cireși înalți, cu fructe negre, amărui, bune de dulceață, erau și cîțiva butuci de viță, dar niciodată strugurii nu se coceau deplin, rămîneau acri.
În sfîrșit, într-o altă grădină, de vale, „La Mijoi”, erau doi corcoduși, unul cu corcodușe galbene, altul cu corcodușe roșii. Ne bucuram de ele, deoarece se coceau înaintea prunelor; nu erau însă grozave la gust.

N-avem informații documentare despre vechimea livezilor de pruni din cele două Chioajde, ci numai presupuneri. Desigur, în grădini, pruni au fost de la început, de la întemeierea satelor, deoarece acest pom, moștenit din epoca daco-romană – numele e latinesc: prunus și s-a păstrat în toate limbile romanice – s-a bucurat întotdeauna la noi de prețuire. Așa se explică și numărul varietăților de prune cunoscute și cultivate la noi: prune slabe sau vinete, lunguiețe, mai puțin zemoase dar de o fină calitate ca aromă și gust, cu sîmburele neaderent, prunele grase, rotunde și zemoase, bogate în zahăr și cu sîmburele aderent, prunele gîtlănoase sau cu gît, prunele albișoare sau galbene, prunele turcești, mari și cu o adîncitură longitudinală, prunele ciumărate, mici, rotunde și negre, puțin prețuite. În secolul al XIX-lea s-au adus și alte două varietăți: prunele de Agen, franțuzești, și prunele bosniece, care însă la Chiojd n-au pătruns decît excepțional. Fructele prunului au fost apreciate sub toate formele: proaspete, opărite, uscate în cuptor, despicate și uscate la soare, sub formă de magiun și, în sfîrșit, sub forma produsului distilat din prunele fermentate: țuica.
(Va urma)
Dr. ing. Ilarie Isac

Citește și Pastila de frumos. Şi totuşi, încotro?