La primirea, în 1940, în Academia Română, în discursul uzual de recepție, marele scriitor (al satului), Liviu Rebreanu, a cuvântat:
„Fiindcă mi-ați făcut cinstea să mă alegeți într-un loc nou creat și n-am să vă pot mulțumi elogiind cum se cuvine pe un înaintaș dispărut dintre d-voastră, recunoștința mea trebuie să v-o exprim direct. Iată: vă mulțumesc! Fără înaintaș aici, sunt silit să mă prezint cu unul de-afară – e strămoșul meu și al unor dintre d-voastră, iar într-un sens mai larg al tuturor: țăranul român.Mă simt destul de jenat să apar în fața d-voastră, într-o ocazie așa de solemnă, ca să vă laud pe cel mai umil român.
Lauda mea, bună, rea, aș vrea să fie o mângâiere cât de slabă pentru multele, nespus de multele proboziri ce le-a îndurat țăranul român multe secole de-a rândul, cu toate că el a fost necontenit, numai el, făuritorul neamului și păstrătorul adevărat al ființei românești.”
Surse de informare, pentru a ne aminti cine suntem și de unde venim, sunt numeroase, în funcție de domeniul pe care îl urmărim, găsindu-le, așa cum constatăm în fragmentul de mai sus, în biblioteci-hrisoave, muzee, colecții etnografice, lăzi de zestre ș.a. Mi-am propus, în cuprinsul a 2-3 ediții, să coborâm în viața pomicolă a trăitorilor satelor românești împrăștiate în zona dealurilor subcarpatice, pornind de la Severin până spre Buzău-Râmnicu Sărat, zonă în care noi, Argeșul, ne situăm în poziție centrală. Ca sursă, am avut fericita șansă să am una vie, însoțindu-l pe marele istoric, prof. Const. C. Giurăscu (1975) în vizită la Muzeul Viticulturii și Pomiculturii de la Golești. Am poposit aici, în casa străbunicului domniei sale din Chiojdul Mic-Buzău, de unde, din pridvor, îi dau cuvântul: „Un grup de zidari italieni care au stat câțiva ani au construit pentru fruntașii din sat magazii de piatră, dintr-o piatră cam poroasă, ușor de tăiat. Au zidit și magazia sau „mazaua” bunicului, o magazie precăzută în partea de superioară cu un pod cu pereții din față și din lături zăbreliți, de lemn, în care se țineau știuleții de porumb. Văd și acum ușa mare, acoperită cu tablă, și cheia uriașă de fier, care deschidea ușa. Văd zăcătoarea cea masivă, cu doagele lustruite de vechime, strânse în cercuri late de fier, și țoiul de sticlă, cu gâtul înalt, legată cu un fir de ață, coborând prin vrana zăcătorii și trasă apoi sus plină de țuică gălbuie și plăcut mirositoare.
Citește și Pastila de frumos. Şi totuşi, încotro?
Casa bătrânească din Chiojd a fost construită la căsătoria străbunicului meu, Dumitru, cu Ioana, fiica lui Tudor Izbășoiu. Izbășoii erau atunci neamul cel mai de seamă din sat; un înaintaș de al lor, Neagoie, fusese, spre finele secolului al XVII-lea, „iuz-bașă” sau comandant a o sută de dorobanți și de la acesta și-au zis apoi urmașii Izbășoiu. În foaia de zestre alcătuită în decembrie 1839, se prevede, între altele, construirea acestei case; ea se alcătuiește dintr-o odaie mare în stânga, sală, două odăi în dreapta și un pridvor larg, mărginit în față de stâlpi de stejar legați prin arcade. Printr-o ușă, jos în dreapta, suiai pe trepte largi în pridvorul înălțat; jos în stânga, ușa zăbrelită care da în beciul răcoros și încăpător. În această casă s-a născut bunicul meu în 1850 și tatăl meu în 1875. Astăzi, ea se află la Muzeul din Golești, secția pomicolă și viticolă, fiind considerată ca o casă reprezentativă moșnenească din regiunea pomicolă a răsăritului Munteniei, alături de alte asemenea case, din alte regiuni. Când a fost ca s-o transporte, Direcția muzeului din Golești a făcut apel la patru meșteri dulgheri din Cătiaș, un cătun al Chiojdului, care au demontat-o, lemn cu lemn, au numerotat lemnele, le-au încărcat în camioane și, ajunse la destinație, au refăcut întocmai casa, așa cum era la Chiojd”
Va urma.
Dr. ing. Ilarie Isac
Citește și Pastila de frumos. Simfonia Lalelelor – să îngenunchem şi să cerem binecuvântarea florilor!
0 Comentarii