Voi continua cu reproducerea din „Jurnalul de Argeș”, 20 martie 2002, a articolului „A fost revendicată Simfonia Lalelelor”, cu mențiunea că aceeași scrisoare a fost publicată și de cotidianul „Argeșul” în numărul din 22 martie 2002, sub titlul „O istorie de 25 de ani, așa cum n-o știți”, de asemenea, integral, pe o întreagă pagină de ziar. Ambele sub semnătura mea, prezentând descrierea nașterii „Simfoniei Lalelelor”.
1. „De ce prima ediție în 1978? Lalelele s-au cultivat și în Pitești cu mulți ani înainte, dar, probabil, localnicii s-au obișnuit să le contemple, fiecare în sinea lui, fără să-și dea seama că această bază materială poate constitui nucleul unei manifestări cu multiple foloase. Am venit în Pitești la 1.03.1977, drept conducător al unui organism central, „Trustul Pomiculturii” de la Mărăcineni. Am rămas de-a dreptul extaziat în săptămânile care au urmat, constatând perforarea covorului alb al zăpezii de zeci și sute de„cupe” roșii, galbene, albe, mov etc, așezate în rânduri perfecte, pe culori, pe epoci de înflorire, pe înălțimi. Superb. După mai multe căutări, de aici mi-a venit ideea denumirii de „Simfonie”, întregul ansamblu constituindu-se într-o armonie încântătoare. Avusesem deja ocazia să vizitez anterior expozițiile internaționale din cele două Germanii, Hamburg și Erfurt, am cunoscut lalelele la ele acasă, în Olanda, am participat la Expoziția Internațională Floricolă de la Bois de Boulogne și de la Versailles, din Paris.
Am avut, deci, repere de comparație. Cu nimic mai prejos. Pe baza acestor considerente mi-a încolțit ideea organizării unei manifestări tehnico-științifice și culturale la Pitești. Punerea în practică a ideii mi-a fost ușurată de faptul că Trustul Pomiculturii avea în subordine 26 de stațiuni de cercetare, între care Punctul Floricol de la Eforie Constanța (specializat în cultura lalelelor), Stațiunea Cluj, Stațiunea Băneasa, Laboratorul Dendrologic de la Institutul Pomicol Mărăcineni. În plus, Serele Codlea erau conduse de trei directori, colegi de grupă la facultate. 2. Prima persoană căreia i-am destăinuit despre această manifestare a fost inginerul șef de la Administrația Parcurilor Pitești, dl. Gheorghe Pacea. Apropiindu-se de pensie, cu un salariu mic la Administrație, am reușit să fie transferat în cadrul Trustului Pomiculturii, asigurându-i-se, cât de cât, o renumerație mai apropiată de valoarea și aportul acestui adevărat artist al spațiilor verzi.
N.B. O nelămurire de esență: După 20 de ani ca cercetător științific la Stațiunea Experimentală Pomicolă – Voinești-Dâmbovița, am fost numit, în aprilie 1976, în Ministerul Agriculturii, la București, director al Direcției de Pomicultură, cu sarcina expresă de a moderniza pomicultura românească: trecerea de la livezile clasice, cu pomi rari (150-250 pe ha), coroane globuloase, înalte, (nu se putea recolta fără scări), la livezile intensive și superintensive, cu 1000 până la 3000-5000 pomi la hectar, majoritatea cu coroanele aplatizate, pe șpalier de talie joasă. Obiectiv prioritar, 1000 ha noi plantări anual, în respectivele sisteme. Material săditor specific pentru asemenea livezi, soiuri și mai ales port-altoi pitici, aproape de 0. De ales terenurile și amenajat pe toate dealurile CAP-urilor, nimeni în teritoriu. Aveam de luptat și cu „dorințele și indicațiile” baronilor locali de pe atunci, mai ales a prim secretarilor PCR.
Am reușit într-un an de zile de București, conceperea unui organism unic, complex, integrat, descentralizat: respectiv desprinderea direcției din Minister, cei 30 de funcționari (în frunte cu directorul) transferându-se la Mărăcineni, unde, prin integrarea organică cu institutul de Cercetări Pomicole, a luat ființă, la 1 martie 1977, Decretul nr. 38 al Consiliului de Stat, Trustul de Cecetare Inginerie Tehnologică, Proiectare și Producție Pomicolă. În cadrul acestuia s-au constituit în teritoriu 26 Stațiuni de Cercetare și Producție Pomicolă. Multe dintre acestea aveau activitate complexă, horticolă, cu laboratoare dendro-floricole, complexe de sere, cu cercetători specializați în domeniu, cu numeroase creații. Aș aminti un exemplu: centrul Căii București, care câteva decenii ne-a delectat cu cei 6–7 mii de trandafiri din soiul pitic „Foc de tabără” obținut la Stațiunea Pomicolă Cluj. Pentru istorie, vreau să se știe, conceptul meu pentru organizarea Simfoniei Lalelelor își trage rădăcinile, originile, baza materială, din aceste stațiuni care au constituit nucleul primelor Expoziții ale Simfoniei. Participarea acestora nu a avut nevoie de nicio aprobare. Probabil acesta a fost secretul prin care „s-a strecurat” o manifestare spirituală într-o epocă mai puțin propice.
Dr. ing. Ilarie Isac
Citește și Pastila de frumos. Pagini din istoria Simfoniei Lalelelor (III)
0 Comentarii