Înainte de a cunoaște împreună, în ediția vitoare, Tulipomania în variantă piteșteană, de SimfoMANIE(!), Consider necesar a arunca o privire și a face precizări asupra istoricului culturii lalelelor în România, mai ales că toate reportajele presei argeșene prilejuite de edițiile Simfoniei Lalelelor încep cu o fabulație: prima lalea a fost adusă în Pitești în 1972, în noiembrie, cu un geamantan, dintr-o piață din Oradea, de la… se dă chiar numele unui vânzător de la o tarabă, care este aproape sacralizat în istoriografia Piteștiului. Inepția este preluată, din păcate, de presă fără o analiză, la prima vedere și devenită „document istoric”, totul după 3-4 secole de cultură a lalelelor în România. Mai întâi, când au pătruns lalelele în România?
Flora țării numără peste 19.000 de plante, dintre care 3450 plante cu flori. Sentimentele de înduioșare, sensibilitate și admirație față de minunăția coloritului florilor au îndemnat truditorii meleagurilor românești să le aducă de pe câmpiile înflorite, din ochiurile de pădure din zăvoaie și în jurul gospodăriilor lor. O influență pozitivă în arta grădinăritului la noi au avut-o coloniile grecești de la Marea Neagră și apoi romanii, care au ocupat Dacia superioară. Stau mărturie numeroase descoperiri arheologice. Cea mai veche atestare, începând de la contemplarea florilor crescute spontan la cultivarea lor, aparține medicului și botanistului grec care însoțea legiunile romane, Pedanios Diascoride (sec. I. d. Hr.). În lucrarea „De materia medica” se afirmă că în Dacia era binecunoscută cultura busuiocului, bujorul, lăcrămioarele, crinul, salvia, care creșteau în apropierea așezărilor dacice. Noi date ale unor călători străini apar abia la începutul sec. XVI. Giovanni Antonio Magini, în lucrarea „Geografia Ptolemaica”, amintește câteva flori văzute în Transilvania, între care gențiana, centaurea, șofranul. Vestitul călător Evila Celebi (istoric al Înaltei Porți) consemna, în 1669, că cetatea Timișoarei, cucerită de turci în 1552, „era înconjurată de grădini și parcuri de trandafiri și a văzut un șes înfloritor plin de lalele”.
Citește și Pastila de frumos. Un muscelean – precursor al pomiculturii moderne româneşti (I)
De asemenea, trecând prin București (1666), descrie o frumoasă grădină domnească pe malul râului Colentina, lângă Fundeni: „…e un loc acoperit de trandafiri, având și livadă plină de lalele”. Solul maghiar Kelemen Mikoș (1739), într-o relatare: „…călătoria noastră de la București la Iași a fost o plăcere, am călcat numai pe flori, care mai de care mai frumoase; câmpiile acoperite cu flori în tot locul, caii călcau numai pe garoafe și lalele”. De vreme ce dovezile prezentate arată că în anul 1000 se cultivau lalele în Turcia, la 1500 ajungându-se la o adevărată manie – creându-se deja sute de noi varietăți – ajungând în 1554 la Viena și apoi, în 1594, în Leyda (Olanda), este de presupus, fără a exista o datare expresă, că gingașele lalele nu au „zburat” de la est la vest peste Țările Românești, fără să înflorească și pe pământurile noastre mai târziu de începutul secolului XVI (1600).
Cu alte cuvinte, lalelele sunt de 4 secole în România, iar noi să trăim într-o minciună precum că în 1972 s-au plantat primele lalele în Pitești, urmând chiar a se aclimatiza? Trebuie precizat că a fost vorba de plantarea în spațiul public, alături de panseluțe. Mai important, pentru istorie, decât transportul cu „geamantanul” este că acțiunea s-a realizat în concepția ing. Gh. Pacea, căruia comunitatea i-a recompensat meritele acordându-i titlul de Cetățean de Onoare al Piteștiului. Fabulația 1972 – prima lalea – Pitești = debut SimfoMANIE, în ediția următoare.
Dr. ing. Ilarie Isac
Citește și Pastila de frumos. Un muscelean – precursor al pomiculturii moderne româneşti (II)
0 Comentarii