Nu este. Putea deveni dacă după 1989, agricultura socialistă urma o altă cale spre capitalism, pe care am propus-o în 1991, prin fundamentarea unui concept bazat pe existența deja a concentrării terenurilor în mari tarlale socialiste; în locul Legii 18/1991, care ne-a dus cu 50-60 de ani înapoi din punct de vedere agrar, pulverizând proprietatea în milioane de parcele, lege nici până astăzi finalizată! S-a pierdut un prilej unic în istorie, prin care România, țară agrară cu peste 15 mil. hectare fond funciar, putea să se alăture țărilor vestice, înțesată de exploatații – ferme specializate, capabile de aplicarea unor tehnologii moderne, în condiții de mecanizare.
Conceptul consta în delimitarea în cuprinsul marilor tarlale socialiste comasate, a unor exploatații-ferme, de dimensiunile cele mai viabile pentru fiecare cultură, experimentate în agricultura vestică. Am avut șansa să cunosc, începând cu 1969, efectuând un stagiu de specializare de aproape un an în Franța, și prin vizite de documentare în Italia, Germania, Spania, SUA, Olanda, Danemarca ș.a, sute de ferme din țările respective. Voi detalia într-o ediție următoare ce comportă noțiunea de viabil a unei ferme adevărate; oricum, o dimensiune care să-i asigure proprietarului și familiei un standard de viață decent din toate punctele de vedere și, ceea ce este foarte important, să aibă la bază munca proprietarului și a familiei, în condiții de mecanizare. Orientativ, în studiul din 1991, am exemplificat 150-200 ha la cereale, plante tehnice, 10-20 ha pomi-vie. La pomi, de exemplu, o tarla cu livezi în masiv de 200 ha a unui CAP, urma să fie delimitată în 10-15 ferme. Fermele respective, la dimensiuni optime de exploatare, pentru care în țările vestice au trebuit ani de comasări prin piața funciară (vânzare-cumpărare), pe baza unei Politici naționale a structurilor agrare, impusă mai ales de Planul Marshal (1949), la noi se puteau realiza deodată, în întreaga zonă cooperativizată.
Am adnotat că în 1990 a fost un prilej unic pentru această soluție revoluționară: pe de o parte fermele apusene, experiență dovedită, pe de alta „Ionii”, majoritatea urmași care nu mai trăiau din „zilele muncă” de la CAP, fiecare cu alte surse de viață, împrăștiați în întreaga țară, nu mai exista „adevărata sete de pământ” manifestată după Primul Război Mondial, când pământul, fără industrie, constituia singura sursă de existență a țăranului român. Toate încercările interbelice de comasări spre dimensiuni mijlocii, pe baza selecției naturale, nu au avut succes. Mai mult, majoritatea legilor agrare au împiedicat piața funciară, declarând pământul inalienabil, consemnat chiar în Constituție. Cu alte cuvinte, nu mai existau legăturile de viață cu pământul, „Ion” al lui Rebreanu, vremurile, constrângerile socio-economice i-au schimbat mentalitatea. Era cel mai prielnic moment să devenim o țară cu structuri agrare moderne, la nivel european; constituia, măcar, o mică recompensă pentru suferințele unei țărănimi dezrădăcinate. Fermele, delimitate în cuprinsul marilor tarlale socialiste, urmau să fie date în administrație – în arendă în prima fază – miilor de specialiști, agronomi, mecanizatori, disponibilizați din unitățile socialiste desființate.
Urma să constituie prima generație de fermieri privați. Mici proprietari cu terenuri în cuprinsul fermelor delimitate urma să li se reconstituie proprietățile prin Titluri valorice, conceptul, de altfel, pentru că nu a fost o simplă idee propusă, în cele 14 pagini de studiu și fundamentare cuprindea, în detaliu, toate soluțiile de aplicare în condițiile date, după 1990. Documentația a fost înaintată în august 1991, d-lui președinte Iliescu, Ministerului Agriculturii, Academiei de Științe Agricole și Silvice, Institutului de Economie Mondială, la Televiziunea Română, România Liberă ș.a. Am avut o singură reacție, a d-lui. Mircea Ciumara, director adjunct al Institutului de Economie Mondială, cred că în august-septembrie 1991. A apreciat calea dar, dar, eternul „politic”, s-a temut de ce vor zice oamenii, țăranii, mai ales că se aveau în vedere primele alegeri, din 1992… Așa se face că, în 2007, la integrarea în UE noi ne-am prezentat cu 4.850.000 exploatații, iar UE, 15 țări, cu 7.341.000 ferme. Ce va urma, cu bietul „Ion”, deocamdată arendator: Vom vedea!
Dr. ing. Ilarie Ion Isac
N.B. De consemnat în istorie: Legea 18/91, o capcană, irațională (întoarcerea cu un secol, la extrema pulverizare); ideologică, fățiș (art. 8, plafonam retrocedări la maximum 10 ha teren, când acesta ar fi trebuit să fie nivel minim!).
Citește și Pastila de frumos. „Ion” – arendator
Citește și Pastila de frumos. Şi totuşi… Pământul. Să oprim pulverizarea
0 Comentarii