În contextul generic al electorialismului redau pag. 970 din Enciclopedia României vol.I, cu soluția adoptată în 1938 și o interesantă filosofie asupra vieții politice în societate.
„Există nefericiri fertile. Prin sațietate, partidele politice au pregătit o nouă formulă de viață de vreme ce remediile vechi nu mai aveau niciun efect și adânceau o stare haotică. Acest amurg, pe care cărturarul Nicolae Iorga îl vedea încă din 1930 lăsându-se asupra vieții de partid, a încheiat un ciclu în seara zilei de 24 februarie 1938, când 4.297.581 cetățeni, peste capul partidelor, peste programele spulberate, au dat o nouă așezare țării.” Iar epitaful, anticipat și acesta, al unei asemeni vieți de partid cu tot ce a reușit zădărniciei din fireasca noastră evoluție, îl aflăm într-o notiță din hârtiile lui Fustel de Coulange, publicată postum de Paul Guiraud”:
”Dacă s-ar putea închipui un popor întreg îndeletnicindu-se cu politica, și dacă, de la cel dintăi până la cel de pe urmă, de la cel mai luminat până la cel mai ignorant, de la cel mai grijuliu pentru menținerea unei stări actuale până la cel mai îndreptățit să râvnească la răsturnarea ei, ar fi stăpâniți de mania de a discuta afacerile publice și de a pune mâna pe guvernare; dacă s-ar observa efectele pe care această boală le aduce în existența a mii de ființe omenești; dacă s-ar calcula turburarea pe care o aduce în orice spirit, sentimentele perverse și pasiunile dușmănoase pe care le seamănă într-o mulțime de suflete; dacă s’ar socoti timpul răpit muncii, discuțiile, risipa de puteri, ruina prieteniilor și crearea amicițiilor false și a afecțiunilor care nu sunt decât dușmănoase, pârele, distrugerea loialității, a încrederii, a siguranței, a politeției, chiar, introducerea prostului gust în vorbire, în stil, în artă, desbinarea iremediabilă a societății, bănuiala, indisciplina, enervarea și slăbirea unui popor, înfrângerile, care nu sunt decât o inevitabilă consecință, dispariția adevăratului patriotism și chiar a adevăratului curaj, greșelile pe care, fatal, fiecare partid trebuie să le săvârșească rând pe rând pe măsură ce ajung la putere, în condiții întotdeauna aceleași, dezastrele și prețul cu care trebuie plătite; dacă se ține seama de toate acestea, nimeni nu ar mai șovăi a spune despre o asemenea boală că nu e cea mai funestă și mai spăimoasă molimă ce se poate abate asupra unui popor, că nu mai este alta care să aducă mai crude loviri vieței private și vieței publice, existenței materiale și existenței morale, conștiinței și inteligenței și într-un cuvânt, că niciodată n’a fost pe lumea aceasta un despotism care să poată face atâta rău”.
„Fustel de Coulange zugrăvea o molimă, o urgie, care e pretutindeni și oricând aceeași, în afară de spațiu și timp. Noi am trăit-o. Oglinda se potrivește de-aidoma cu viața noastră politică, înăsprită de zavistia din ultima vreme a partidelor ajunse la paroxism, înainte de 24 februarie 1938. Și nu e o întâmplare lipsită de tâlc, că recapitularea aceasta a unor timpuri evolute, țintuite și pecetluite în sicriul istoriei, se sprijină pe mărturiile și anticipările a doi cărturari, de epoci, țări și climate spirituale deosebite, dar din aceeași familie: istoricul Nicolae Iorga și istoricul Fustel de Coulange. Evenimentele istorice cu toate esperiențele, consecințele, desnodămintele lor, dacă nu sunt analoage, în orice caz sunt omoloage”.
Fără a fi istorici, desprindem ușor analogia conținutului „epitafului” cu evenimentele ce se petrec în zilele noastre – înnegurându-ne cărările către mai bine, și așa necristalizate încă.
Dr. ing. Ilarie Isac
Citește și Pastila de frumos. Electoral-ismul (I)
Citește și Pastila de frumos. Adevăratul soclu
0 Comentarii