În cadrul unui acord cultural guvernamental, în anul 1969, timp de 9 luni, am efectuat un stagiu de specializare în pomicultura (agricultura) Franței. Planul Marshall era în plină desfășurare. Am remarcat două aspecte, majore, de mare importanță în dezvoltarea agriculturii franceze, pe care le-am reținut, tot gândind la starea agriculturii noastre. În primul rând, „Politica structurilor agrare”, o acțiune oficializată și susținută pentru asigurarea exploatării pământului în cele mai performante forme, ca dimensiuni, în interesul proprietarilor și în interesul național.

Au rezultat fermele viabile, mijlocii ca dimensiuni, în funcție de cultură. De la 2.117.000 exploatații în 1955, s-a ajuns la 734.000 exploatații-ferme; de la o medie de 18 ha/gospodărie, s-au atins 38,2 ha, în medie, pe fermă. În cadrul acestora, ferma pomicolă viabilă s-a dovedit a fi în jurul a 15 ha. Statul a intervenit, favorizând piața funciară, s-au acordat rente viagere, diverse alte indemnizații pentru proprietarii vârstnici care își vindeau pământurile unora mai tineri. Banca Agricolă franceză a asigurat credite ieftine, pe termen lung, direcționate pentru cumpărare de pământ. În al doilea rând, avalanșa de fonduri ale Planului Marshall a fost condiționată, pentru a evita „haosul” în cheltuire, de constituirea unui cadru instituțional care să fundamenteze politici coerente, dezvoltări armonioase între diferitele branșe, profesii, ale filierii fiecărui produs, după principiul „de la sămânță la magazin-raft”. În iulie 1948 s-a instituit „Legea Centrelor Interprofesionale” – lege cadru (valabilă și în zilele noastre), pe baza căreia, treptat, au luat ființă 19 centre în agricultura franceză, numitele Consilii pe Produs.

Citește și Pastila de frumos. Prinţul Charles de Wales, la ediţia viitoare a Simfoniei Lalelelor

Pentru fructe (și legume) denumit Centrul Tehnic Interprofesional Fructe-Legume (CTIFL), a luat ființă în 1952 pe bază de Hotărâre de Guvern, organism care și în prezent funcționează, cu aport la înflorirea horticulturii franceze. Am lucrat în acest organism, menținând ulterior, mulți ani, relații de colaborare. Revenind la noi, după 1989, era prilej unic în istorie, pe care și l-ar fi dorit marii economiști-agronomi-sociologi din interbelic (Șișești, Garoflid, Nasta, Vulcănescu), care s-au străduit să găsească soluții pentru a remedia productivitatea scăzută a pământului românesc (30-40%) față de cea vestică, din cauza pulverizării în milioane de mici parcele.

În dezvoltarea agriculturii noastre, din nefericire, s-a intercalat profund și dăunător politica, dusă ca politică de partid și nu pentru crearea unor structuri performante! Reconstituirea micii proprietăți, parcelare, legiferată prin Legea 18/’91, a constituit, dimpotrivă, o politică de destructurare în folosirea celor 10.000.000 ha ale ruralului agricol românesc.
Am intervenit în 1991 (o voce singulară, fără un partid în spate), printr-un studiu, fundamentând un concept structural de trecere de la agricultura socialistă la cea privată, adus la cunoștință instituțiilor de decizie în domeniu, inclusiv președintelui Ion Iliescu, bazat pe următoarele considerente: nu întoarcerii la pulverizarea parcelară în micile exploatații; delimitarea în cuprinsul marilor ferme socialiste, a unor ferme mijlocii (dovedite viabile în agricultura apuseană), la pomi -10-20 ha; atribuirea acestora unei prime generații de fermieri particulari constituită din specialiștii – foști salariați în unitățile socialiste desființate; recuperarea valorică de către micii proprietari ai terenurilor cuprinse în fermele constituite. Nu s-a dorit! Se putea forma clasa mijlocie în agricultură și evitarea migrației celor 4 mil. români, între care și „căpșunarii”, importul a 75-80% din produsele agroalimentare, milioanele de hectare pârloagă. Soartă similară avută și de „Consiliile de produs”, despre care voi scrie în ediția viitoare.
Dr. ing. Ilarie Isac

Citește și Pastila de frumos. Mici detalii… majore