Scurt istoric. 1966. Patru ani după terminarea colectivizării agriculturii. Pe dealurile fostei regiuni Argeș, care se întindea de la Vâlcea până spre Găești, activitate intensă pentru plantarea cu pomi fructiferi a zeci de mii de hectare. Agricultura nu era condusă de un minister, ci de Consiliul Superior al Agriculturii, în tandem cu Uniunea Națională a Cooperativelor Agricole de Producție.
Aceste organisme au organizat în noiembrie 1966, la Casa Armatei din centrul Piteștiului, o Conferință pe Țară, a Pomiculturii. Au participat notabilități de partid și de stat din epocă, specialiști din învățământ, cercetare, producție. După terminarea lucrărilor, un grup de participanți, între care Theodor Bordeianu, Nicolae Constantinescu, Nicolae Ștefan, în frunte cu animatorul acțiunilor din pomicultură, Constantin Sandu, președinte al Comitetului Executiv al Sfatului Popular Regional Argeș (în care, din întâmplare, a participat și subsemnatul), s-a deplasat în zona comunei Mărăcineni pentru a alege un loc pentru construcția sediului unui viitor Institut de Cercetări Pomicole, care s-a și înființat în anul următor, 1967.
Discuțiile au început pe partea stângă a Drumului DJ 703K, Mărăcineni – Valea Mărului. S-au analizat avantajele așezării lângă drum, numeroase; dar, la cca. 1000 m, se zărea, pe un mic delușor, o mică pădure specifică geografiei generale a locului. Cineva, nu-mi amintesc cine, cu ochii minții, mai vizionar, a adus în discuție perspectiva pe care o oferă cei câteva sute de metri, printre livezi înflorite sau pline de rod, până la viitoarea clădire. Variantă adoptată și dovedită excepțională. Institutul, înființat în 1967, a funcționat provizoriu în satul Micești, în dependințele Vilei Micescu. Păduricea, constituită dintr-o structură de vegetație de slabă calitate, specia forestieră cer majoritar, ca etaj inferior, mărăcinișuri. Și-a menținut vegetația, defrișându-se numai platoul pe care s-a început construcția laboratoarelor, terminată și dată în folosință în 1972. Primindu-te, o poartă țărănească stilizată, din stejar, te conduce la o alee magistrală de 500-600 m, printre șirurile de meri ce mărginesc perspectiva, către cele 5-6 ha ale cochetului parc, spre înălțimi, care, pentru a nu le răzbi pieptiș, te preia o linie curbă stânga, printre pantele abrupte, tapetate majestos, în timp, de o inteligentă (a la Pacea) colecție de jenuperi târâtori, trezindu-te deaupra, pe topșan, în fața unei adevărate opere de artă, clădirea, monument arhitectural, cu soclul din piatră, din cărămidă aparentă, cu o structură de subsol, parter și etaj – descoperind în fapt Capitala pomiculturii românești.
Citește și Pastila de frumos. „Gazetărie pe-un picior de plai”
Loc, ansamblu imperial, așa cum îl consideră ÎPS Calinic, arhiepiscopul Argeșului și Muscelului. Nu este de mirare că l-a surprins până și pe… Nicolae Ceaușescu, într-o „vizită de lucru”, în toama anului 1975, declarând, înregistrat într-o „Notă” de scribii care îl însoțeau: „De aici ar trebui condusă Pomicultura Românească!” De fapt, motivația care a permis, folosind-o, să reușesc în plină concentrare a autorităților administrative de la București, desprinderea Direcției de Pomicultură, pe care o conduceam în Ministerul Agriculturii, și transferul acesteia la Mărăcineni, organizându-se, prin integrare cu Institutul de Cercetare existent, Trustul de Cercetare, Inginerie Tehnologică, Proiectare și Producție Pomicolă. Inspirația a făcut, cunoscând restricțiile de pătrundere în marile municipii, să adăugăm în Decretul Consiliului Stat, nr 38/1 martie 1977, ca reședință a Trustului, alături de Mărăcineni, și Piteștiul, pe baza căruia am putut deveni cetățean al orașului. Începându-și activitatea, animația națională determinată în domeniul dendro-floricol, urmare a edițiilor Simfoniei La lelelor, a impus crearea unui Laborator de cercetare–dezvoltare dendro-floricol și peisagistic.
La conducerea acestuia a fost adus, în 1979, de la Spațiile verzi din Pitești, ing. Gheorghe Pacea, cu deja notorietate în domeniu. Primul lucru pe care mi l-a propus dl. Pacea, odată ajuns la noul loc de muncă, a fost înnobilarea celor 5-6 ha teren din jurul clădirii situate pe platou, înconjurată de terenuri, majoritar în pantă, acoperite de vegetație silvică, așa cum am amintit, de slabă valoare ornamentală. A urmat defrișarea. Între timp am reușit deplasarea d-lui Pacea în Olanda, de unde a ales și a adus 220 noi specii valoroase de arbori și arbuști. Din nucleul respectiv s-a făcut infuzie în pepinierele din țară, în mare măsură găsindu-se și în actualul parc. Subliniez, proiectul dlui Pacea pus în operă cu aport fizic și al domniei sale, personal, în anii 1979-1981, a avut în vedere și un sector care a grupat specii ornamentale provenite din ameliorarea genetică a celor pomicole cum sunt Malus floribunda, Malus Nisvechiana, Amigdalus sp., Crataegus, oxiacante și altele. Grupul de cireși japonezi, oferiți și aduși de peste hotare până la locul plantării, prin bunăvoința domnului Gabriel Popa de la Pătroaia, întregește colecția de la Institut. Restul de încă 300 de cireși japonezi, o adevărată grădină japoneză, îi vom putea admira la Pătroaia, Dâmbovița, alături de sutele de varietăți de lalele, narcise, zambile, bujori, începând cu 29 martie. Despre care vom face vorbire în alte ediții.
Dr ing. Ilarie Isac
N.B. Pentru istorie, sper să găsesc în arhivă, desigur, sesizarea anonimă a „unui grup de tovarăși”, către organele de partid, urmare a dezastrului produs de defrișare a mărăcinișului.
Citește și Pastila de frumos. Pagini din istoria Simfoniei Lalelelor (VI)
Citește și Pastila de frumos. Pagini din istoria Simfoniei Lalelelor (V)
0 Comentarii