Cronică de spectacol. Piesa „Arca lui Iona”, în regia lui Matei Varodi şi scenografia Mirunei Varodi, are ca pretext opera cu acelaşi titlu a lui Florentin Sorescu, un text profund, ce abundă în simboluri şi semnificaţii. Acesta constituie, în primul rând, o invitaţie la o analiză profundă a sinelui, la o redescoperire a relaţiei noastre cu semenii, cu Divinitatea. Reinterpretând într-o manieră absolut originală două cunoscute mituri biblice, dramaturgul, ne descoperă un Iona condamnat la solitudine de propriile decizii.
Cu un număr redus de personaje, autorul reuşeşte să realizeze o spectaculoasă analiză a omului modern, părăsit de toţi, alienat, dar care îşi neagă puternic rătăcirea, refuzând să caute îndrumare.
Pusă pentru prima dată în scenă de actorii Teatrului „Alexandru Davila” Piteşti, piesa a reprezentat cu adevărat o frumoasă surpriză pentru spectatorul dornic să se hrănească spiritual, decodificând substratul textului. În faţa unei săli pline şi a unui scriitor emoţionat, dar într-o atmosferă prietenoasă, actorii Luminiţa Borta, Dan Ivănesei, Ramona Olteanu şi Dan Andrei, au dat viaţă unor personaje fascinante, pe care, inevitabil, ajungi să le percepi ca o portavoce a propriului eu.
„Arca lui Iona” începe cu o frescă a realităţii cotidiene, o odaie a unei case în care unul dintre cele două cupluri îşi duce existenţa anostă. Dialogurile celor doi amintesc iubitorului de teatru de piesele lui Eugen Ionescu, fiind o mostră a modului în care lipsa de comunicare reală a devenit definitorie pentru omul modern. Soţ şi soţie, cei doi sunt incredibil de singuri, căci au rătăcit drumul unul spre celălalt, devenind cu fiecare zi mai străini de tot ce-au visat, sperat sau simţit cândva. În sufletul lor nu a rămas nimic din iubirea trăită şi, zi după zi, bucuria de a trăi  a dispărut, cei doi găsindu-se în postura de a simula viaţa. 
Gavril, interpretat magnific de Dan Ivănesei,  reprezintă un personaj reflector, care, prin intermediul unei serii de interogaţii retorice structurate sub forma unui monolog adresat, lansează o serie de idei menite să invite la meditaţie, la o percepere reală a unei puternice încărcături emoţionale. Proiecţie a eului esenţial, el ne reprezintă pe fiecare dintre noi. Este omul modern, dezamăgit de aproapele lui, care refuză să mai creadă în reabilitarea acestuia. Alege astfel exilul, drum care îl propulsează în solitudine. Citeşte ziarul, ascultă radioul, ori îi răspunde consoartei, impresionând prin capacitatea extraordinară de a sugera permanent o profunzime a gândurilor şi a speranţelor, dincolo de aparentul dezinteres, de masca impenetrabilă pe care o poartă. Gavril nu acceptă la alţii superficialitatea, atrofierea simţurilor umane, lipsa de perspectivă, dar în mod regretabil, nu realizează decât foarte târziu că nici el nu trăieşte cu adevărat. Are nevoie de o altă paradigmă, de cunoaştere, pentru o transformare veritabilă izvorâtă din interior.
Elvira, întruchipată într-un mod genial de marea actriţă Luminiţa Borta, captează atenţia spectatorului încă din prima clipă până în ultimul moment. O urmăreşti fascinat, amuzat, intrigat, cucerit, ca spre final, forţa sa inegalabilă de a exprima disperarea omului care conştientizează că a trăit o viaţă în van, să te pironeacă în scaun cu respiraţia întretăiată. Deosebit de emoţionante şi grăitoare pentru valoarea piesei, sunt momentele în care, după un schimb furtunos de replici, sala întreagă amuţeşte. E o linişte apăsătoare în care fiecare spectator pare că îşi caută propriul răspuns încercând să pătrundă în profunzimea lucrurilor. Are loc, peste puterile tale, un soi de confesiune tacită, un bilanţ al sinelui. Te întrebi dacă trăieşti, cum o faci, şi, cu fiecare clipă, simţi cum inima ţi se deschide dornică de eliberare.
Ramona Olteanu şi Dan Andrei, interpretându-i pe Ignat şi Domnişoara Necunoscută reprezintă cel de-al doilea cuplu, deşi la început cei doi sunt doar nişte străini. Proiecţie în trecut a primului cuplu, ajuns la maturitate, ei au şansa de a nu repeta aceleaşi greşeli, de a se salva înainte de a fi prea târziu. Cu o deosebită prezenţă scenică şi o intuiţie extraordinară, ei  aduc un plus de farmec piesei interpretând cu naturaleţe doi tineri, care nu şi-au pierdut speranţa, cărora viaţa nu le-a furat încă visul, pe care oamenii nu i-au dezamăgit într-atâta încât să nu le mai poată acorda nici măcar o ultimă şansă. Tinerii reuşesc să-i trezească din letargie pe Elvira şi Gavril, însă fiecare drum spre vindecare necesită timp şi o luptă pe care nimeni nu o poate duce în locul tău.
În final, asistăm la o scenă tulburătoare, în care Gavril, întors „de afară”, redă printr-un monolog  încărcat de sensibilitate modul în care, regăsind sacralitatea iubirii, poţi evada din absurd, te poţi elibera. Singura scăpare se dovedeşte resuscitarea propriului suflet, refacerea legăturii cu Divinitatea prin refacerea dialogului cu omul de lângă tine, şi, primordial, cu tine însuţi.
Cu un discurs teatral coerent, convingător, piesa vorbeşte cu sinceritate despre umanitate, despre fiecare dintre oamenii care au uitat cine sunt, pe care viaţa i-a redus la nişte simpli actori puşi să joace un rol într-o piesă de teatru absurd. E o invitaţie de a ieşi din rândul lor, de a face primul pas spre a ne recupera sufletul.
„Arca lui Iona”este un spectacol care trebuie văzut. Orice încercare de a-l împărtăşi nu face decât să-i ştirbească frumuseţea, deoarece, sentimentele rămân autentice doar atunci când sunt trăite. Simona Feţeanu