Ministerul Educației anunță că va lansa în curând în dezbatere publică normele de aplicare a Legii antibullying în școli. Ele au fost elaborate cu ajutorul unor ONG-uri, numite „parteneri” de ministrul Monica Anisie. Vă spunem dinainte că acele norme nu vor rezolva nimic (în afară de niște cursuri inutile făcute tot de profesori, eventual).

Până la a vorbi de imperfecţiunile Legii 1, se poate vedea că înseși premisele ei nu stau în picioare. Din primele articole, Educaţia e tratată exclusiv ca „drept”. Chiar dacă se spune vag, pe la finalul introducerii, că trebuie să se şi transmită ceva, se repetă obsesiv că e vorba de un „drept”, pus la dispoziţie fără a cere ceva „beneficiarului”. Ca un drept să nu fie o noţiune goală, el trebuie să fie și un lucru realizabil concret. Ca educaţia să poată fi livrată, trebuie să funcţioneze ca sistem, ceea ce presupune un set de reguli, în care și primitorul educaţiei își asumă obligaţii.
Un angajament pe care l-am luat după model european (înghiţindu-l fără a-l trece printr-un filtru propriu) e promisiunea că vom creşte, ca în raportările agricole ale lui Ceauşescu, numărul de capete de copii care fac şcoală – cât mai mulţi ani de școală. În ideea naivă că toţi oamenii sunt înnebuniţi după învăţătură şi e de ajuns ca statul să asigure accesul la carte ca ei să dea năvală să profite de „drept”. De fapt, nu toți sunt dotaţi pentru şcoală dincolo de o vârstă, iar mulți copii, din familiile fără posibilităţi, care pierd ritmul, merg doar ca să se chinuie și să dezvolte frustrări.
Chiar și cei dotaţi pentru carte la vârstele fragede trebuie struniţi, pentru a se asigura climatul propice transmiterii de cunoştinţe sau deprinderi. În ce sens oare „au dreptul de a învăța” cei care se duc la școală doar ca să fie trecuţi anul de profesori, care, la rândul lor, caută să scape de asemenea belele? Cei mari au o memorie selectivă despre anii de școală și îşi pot cu greu imagina cum se schimbă comportamentul copiilor atunci când se adună zeci de aceeaşi vârstă, fără părinţi: de cum trec pragul școlii, încep să semene cu niște uriași care fac legea – captaţi de permanentele hârjoneli și hărțuieli între ei. Pentru aceste condiţii, profesorii primesc, ca o compensație, un spor de suprasolicitare neuropsihică, la care cu toţii ar renunţa dacă s-ar putea pune niţică ordine în instituție.

Golanii au ajuns să dea palme peste fund profesoarelor

Vedem la televizor cum golanii au ajuns să le dea palme peste fund profesoarelor şi să se întreacă în obrăznicii. Poliţia se face că ia declaraţii (fuge de copii mai rău decât de orice infractori), apoi ei ajung tot în bănci, ca vedete, că școala e obligatorie… În timp ce școala adevărată se face individual, școala-instituţie face un fel de baby-sitting de sacrificiu. Pentru unii profesori, adaptarea constă în a dezvolta o artă de a ţine copiii de vorbă până termină anul şi scapă de ei fără necazuri, dar fără să le mai transmită ceva. Elocvent e cazul celor care au sancţionat-o pe acea profesoară găsită vinovată că a fost înjunghiată în faţa cancelariei de un golan – e mai comod așa decât să recunoşti că de vină era golanul.

Nu lăsați Educația la îndemâna copiilor!

Un pas înainte pe calea ipocriziei sistemului o reprezintă noua lege antibullying (221/2019). Aceasta constă dintr-un articol în care se dă o definiţie doctă bullyingului (adică hârjonelii între elevi), apoi se zice că aşa ceva nu e voie. În concluzie, se stabileşte că… în termen de 6 luni se vor da… normele de aplicare. Ministerul a căutat apoi o echipă care să scrie acele norme, deși ar fi trebuit să se pornească de la ele. Dar, în cadrul actual, cine poate sta să păzească permanent copiii? Şi ce le faci dacă se hârjonesc? Profesorii fac scurtă la gât de câte ori întorc capul să nu-i vadă pe puştii care fumează la colţul şcolii sau fac tot felul de prostii. Dar ce părinte vrea ca tocmai odrasla lui să fie sancţionată pentru că e copil?
Profesorii cu care am vorbit s-au săturat de haosul creat de astfel de legi utopice. Statul actual se pare că nu mai vrea nimic coerent de la viitorii săi cetăţeni (a fi familiarizat cu bazele principalelor meserii, a cunoaște limba, istoria și cultura țării reprezintă doar un „drept”, un hatâr ce ar trebui făcut mămicilor), totuși el e cel care finanțează acest sistem. Atunci, ce rol au asociaţiile de părinţi sau elevi care vin să scrie legi la Ministerul Educației? O „prioritate națională” n-ar trebui să fie o cauză mai presus de pretenţiile mămicilor îngrijorate să nu li se streseze băieţaşul care nu ştie lecţia? Dacă se mai făcea stagiul militar, era oare întrebată asociaţia mămicilor despre instrucție? În învăţământul din ţări îndepărtate, unde totul pare roz, pentru că nu cunoaştem nimic, auzim că deja copiii nu mai merg la şcoală fiindcă sunt bătuţi sistematic de colegi, iar la ore nu pot învăţa nimic din cauza gălăgiei, profesorii nemaiavând voie să intervină.

Ce s-a pierdut din legile anterioare ale Educației

Ca să nu reducem și noi învățământul la meditații, să încercăm să vedem ce s-a pierdut din legile anterioare ale Educației.
# Legea din 1864 spunea că obligativitatea școlii e impusă părinților (nu profesorilor). Tinerii nu aveau voie să fie angajați fără certificatul de învățătură, iar dacă părintele permitea copilului să chiulească, era amendat „în bani sau în lucru pentru comună”
# În 1948 era limpede ce urmărește învățământul public – fie și în perspectiva „construirii societății socialiste”: tinerii să fie formați în domeniile de care are nevoie țara și să li se transmită un anumit spirit.
# În 1968 se preciza în ce condiții funcționează învățământul de mase: în școală copilul nu vine să facă paradă de drepturi, nici părinții nu iau școala ca un drept la un serviciu gratuit de baby-sitting, ci „dreptul la învățătură este asigurat prin gratuitatea învățământului”.
# În 1995 se declara că „învățământul constituie prioritate națională” și că „urmărește realizarea idealului educațional, întemeiat pe tradițiile umaniste, și contribuie la păstrarea identității naționale”. Se adăuga însă că finalitatea constă în „formarea personalității umane” – fiecare, după interesul propriu. Se păstra regula că „părintele e obligat să ia măsuri pentru asigurarea frecvenței școlare a elevului” și „nerespectarea prevederii din culpa părintelui” se amenda (despre culpa elevului, nicio vorbă).
# Legea 1/2011 are o prevedere similară. Dar dacă părinții „iau măsuri” și copilul nu înțelege? De multă vreme, vinerea și zilele dinainte de cele libere școlile sunt goale; la fel și la orele de la finalul programului. Să întrebi câți părinți au fost amendați de Primărie, la propunerea școlii, conform legii, e o glumă. Dacă totuși elevii vin la școală, dar nu ca să învețe, ci să practice bullyingul, se aruncă pisica tot școlii. Între două reclame cu „nu lăsați cutare lucru la îndemâna copiilor”, vedem la televizor și una din partea acelorași ONG-uri care au creat haosul din Educație, spunând: „Copiii cu dizabilități au dreptul să învețe în orice școală”. Să învețe înseamnă, pesemne, pentru ei a fi păziți de un profesor cât timp părinții sunt la lucru. Dar, de pildă – chiar se discuta la cercuri – la orele de informatică, unde și copiii normali ar trebui grupați pe niveluri de cunoștințe, e un eroism inutil pentru un profesor să țină în laborator un copil nepotrivit, iar pentru ceilalți copii ora devine încă o invitație la bullying.
La ”bullying” se poate încadra și ceea ce a făcut săptămâna trecută ministrul Educației, Monica Anisie, aceasta stresând și umilind o învățătoare din Ialomița.
Prof. Călin Popescu