Corespondența dintre oamenii de cultură, dintre oameni, este pe cale de dispariție în era social-media. Pe vremuri, oamenii comunicau idei complexe (Seneca, Sf. Pavel, Descartes, Leibniz, Kant, Maiorescu, mai nou Liiceanu-Pleșu etc) sau chestiuni extreme de importante. Se poate scrie o istorie a vieții culturale argeșene pornind de la corespondență. Firește, ea va fi înțeleasă de oameni cu o anumită pregătire, nu de cei tineri, care scriu „cmf”, „bn”.
Vom începe această istorie sui-generis cu două scrisori legate de cel mai important pictor piteștean, Ion Gheorghe Vrăneanțu (despre care „Jurnalul de Argeș” a mai scris) și vom continua cu alte scrisori inedite semnate de Sanda Movilă, Gh. Ciprian, Vladimir Streinu, Ion Focșa, Pușa Zavaidoc, Mihail Diaconescu, Gheorghe Izbășescu, Paul Everac ș.a.
La începuturile sale, Ion Gheorghe Vrăneanțu a fost sprijinit de ilustrul critic de artă Petru Comarnescu. La finalul unei scrisori din 1968, pictorul piteștean îi face cunoscute câteva date extreme de importante, demne de a completa dicționarele viitoare:
„Născut 1939, februarie 28 în Timişoara
1942 rămîn orfan
1945-46 – 1951 orfelinatul din Timişoara împreună cu sora
1951 – 1953 Casa de copii Turnu-Roşu
1953 – 1954 elev al Şcolii Normale Andrei Şaguna – Sibiu
1954 – 1957 elev al liceului ,,Gh. Lazăr” Sibiu
1957 – 1959 – muncitor necalificat la Uzinele pentru Apărarea Patriei Mîrşa Avrig
1959 – 1965 student ,,N. Grigorescu” secţia Pictură
1965 – 1966 asistent costume Buftea Studioul
1966 – pînă în prezent, profesor pictură la Şcoala Populară de Artă din Piteşti
Activitate artistică:
1967 prima expunere: Expoziţia tineretului Bucureşti
lucrări: Logodna I, Iorga, Sărbătoarea recoltei
1967 expoziţia tinerilor în Polonia
lucrări: Logodna I
1967 Expoziţia anuală Dales Bucureşti
lucrări: Logodna II, Amintiri din Forotic
1968 martie Piteşti în cadrul simpozionului Tineretul şi punctul său de vedere
lucrări istorice: Supliciul lui Iorga (Soarele şi Corbii), Mircea Vodă cel Bătrîn, Călugărenii, Laokoon, 1907”.
Citește și Ion Gheorghe Vrăneanţu picta cu… medicamente!
Iată cele două scrisori inedite:
„Strada Icoanei 10, Bucureşti II
14 iunie 1967
Stimate Domnule Ioan Gh. Vrăneanţu,
Cred că ai citit articolul meu din “Luceafărul”, privitor la mata. Regret că au reprodus “Logodna” şi nu “Călugărenii”, probabil că li s-a părut mai uşor de reprodus, deşi nici această reproducere nu e satisfăcătoare. Voi cere îndărăt ilustraţiile date revistei, dacă nu le vor publica în numerele viitoare.
Pentru cazul că ai nevoie, îţi trimit încă un exemplar din articol. Lucrează temeinic, căci în toamnă se ţine un nou congres sau conferinţă pe ţară la Uniunea Artiştilor Plastici şi doresc să fii membru al UAP. S-a hotărât ca la Piteşti să se facă o filială a UAP sau măcar un cenaclu, iar pe d-ta ne bazăm cel mai mult. Am răspuns la un interviu solicitat de revista “Argeş” cu privire la necesitatea creării unei filiale sau cenaclu al UAP şi m-am referit şi la mata.
Conferenţiind recent la Timişoara, te-am menţionat în conferinţa mea, iar alţii tocmai citiseră articolul din “Luceafărul” cînd mă aflam acolo.
Crezi că trebuie să fac o intervenţie la autorităţile din Piteşti pentru a ţi se da un atelier sau locuinţă mai prielnice lucrului? Cui să adresez cererea? Consultă-te cu Cioată şi Drul Anceanu. Cu cele mai bune urări.
Petru Comarnescu”
(credem că Petru Comarnescu nu mai are nevoie de nicio prezentare; din fondul de corespondență în posesia căruia am intrat sunt și alte scrisori, cu mult mai ample, care nu-și găsesc locul aici – n.red.)
„Distinsului şi Veneratului Maestru, Petru Comarnescu
Cu ajutorul Celui de Sus şi gîndul îndreptat întru slava persoanei Voastre prin neţărmurită bunătate mă rog a aşterne pacea gîndurilor şi frămîntărilor ce vă copleşesc.
– Scrierea Domniei Voastre m-a găsit cu pensula în mînă, ascultând Recviemul lui Mozart şi pare ca un făcut ca tocmai atunci să fie pasajul 11 ,,Benedictus”, ,,Binecuvântat cel ce vine în numele Domnului”, că şi acum mă cuprinde teama de această potrivire, iar dacă adînc meditez simt mai aproape cerul şi responsabilitatea clipelor ce le trăiesc…
Soţia pleacă dimineaţa la ora 6,00 şi vine la 16,00, iar io fiind singur, lucrez. Dacă Aţi putea să vă transformaţi în ceva invizibil, Aţi vedea Recunoştinţa ce sufletul mieu V-o aduce; plîng cetind articolul aşa cum lacrimi cad de cîte ori recitesc pe primul, scris acum un an:
Citește și Casa pictorului Vrăneanţu, cea mai veche casă din Piteşti
,,…ar putea deveni autorul unor splendide compoziţii sociale şi istorice de cari arta noastră are atîta nevoie…”
Emoţii atît de mari nu pot fi oprite cînd gîndesc că io sunt acela pentru cari Aţi fost cu gîndul la mine şi, ştiţi Maestre, iertaţi-mi poate copilăriile – ştiu io – dar nu-mi vine să cred. Sunt ameţit pare. Ştiţi cum:
– Dacă, de exemplu, să spunem, ar veni un înger, Da, un înger cu aripi la Dv şi, V-ar lăsa un semn; o carte, o floare; palpabil. Şi totuşi. Totuşi…
Mi-e tare frică că nu merit, deşi am încredere; Încredere că deşi o cert, o stric, o refac de zeci de ori – dar o şi dezmierd, mă rog să mă ajute, să scoată la suprafaţă şi din alţii ce a scos din mine.
Polipticul la cari trudesc, e un gigant. Îmi apasă umerii, fiinţa, sufletul şi gîndurile. Sunt lacrimi – mîngîieri şi desperare, valuri de voioşie – aduceri aminte, altare ale vieţii oricărui ROMÎN – istoria neamului meu.
Şi, în adîncurile mele, acolo undeva cred că dacă un om, e om nu se poate să nu-l mişte, cît de cît să-l lege şi de el.
Vineri la radiou era emisiunea: Să învăţăm un cîntec. Cîntecul era Trei culori a[l] lui Ciprian Porumbescu. Vă implor să crede-ţi că am deschis radioul la maxim de răsuna toată mahalaua, că am plîns în faţa lucrării ca un tîmpit poate, că-mi venea să scriu pe lucrare:
,,Pe cine nu-l impresionează acest cîntec, să nu privească tabloul meu.”
Trei culori cunosc pe lume,
Sunt culori de-un vechi renume
Şi de-un falnic viitor.
…Şi gîndeam atunci, ca şi acum, oare noi Romînii cei de azi, tineri, nu avem datoria să-l continuăm pre scumpul Ciprian, gîndurile şi sufletul lui, dragostea faţă de acest pămînt strămoşesc?…
Cînd gîndesc la acestea, uit că sunt în Piteşti, că nu am lumină să lucrez, că ritmic sunt deranjat:
– Unde stă Dl Mariotineanu (un bătrîn ce face chei), fiindcă lacrimi astupă privirilor mele realitatea, fiindcă văd responsabilitatea mea şi Vă jur că voiu trudi, o, voiu trudi cu sînge şi crez orice s-ar întîmpla.
Am fost la Dl Dr Anceanu împreună cu Cioată, şi am ţinut să Vă scriem împreună. A fost atît de plăcut. Trei fiinţe din Piteşti au fost cu gîndul la Dv.; Am vorbit şi ne-am adus aminte de locul în care Aţi stat şi Aţi privit. Am văzut cu cîtă admiraţie şi dragoste se uită la Dv. în timp ce vorbeaţi despre America ce-i ce erau în spate la vernisajul Ţuculescu, şi am venit în cămăruţa mea să aştern în linişte şi pace, în tic-tacul nopţii, imaginea gîndurilor mele, fiindcă prin scrierea ce V-o trimit sînt doar io cătră Domnia Voastră.
Recunoştinţă şi respect Vă voi purta întotdeauna sufletul mic
ioan gh. vrăneanţu
Piteşti ziua 18-a din luna a VI-a a anului 1968”
Citește și La moartea pictorului Ion Gheorghe Vrăneanţu nu plânge nimeni
0 Comentarii