Zilele trecute am vizitat pentru prima oară Grecia, cu varianta de transport cea mai ieftină și la îndemână unui piteștean. Un microbuz ce pleacă din Craiova te ia de la benzinăria din Bascov, la 10.30, apoi ești transbordat într-un autocar, la autogara Filaret. Cu 60 de euro ajungi până la Atena, a doua zi la 9, sau, dacă te mulțumești cu nordul Greciei, doar până la Salonic, pe la 2 noaptea (sau chiar 1, în caz că se circulă bine). Întoarcerea se face din același punct (de la tribunal). Impresiile de mai jos pot fi și sugestii pentru cei interesați de un astfel de city-break.

Varianta cea mai ieftină

Prețul mic ascunde, evident, dezavantaje. S-ar putea să fii uneori tratat „ieftin”. Șoferii vorbesc în doi peri și trebuie să anticipezi ce ai de făcut la mutarea din microbuz în autocar și invers: cine nu merge până la capăt trebuie să aibă bagajele deasupra, ușor de găsit pe întuneric. La întoarcere, se strigă: „Haideți cu Vâlcea!” etc – trebuie să intuiești că piteștenii sunt, în microbuzul spre Craiova, ultimii, cu bagajele cel mai sus. Șoferul amenință întruna că își dă demisia, după o ceartă cu șeful. La autogară găsești mai toate locurile ocupate. Primele rânduri au totuși locuri goale – te așezi pe ele, dar șoferul se supără: „Aveți bilet de 80? Ia, uite, dom’le, tocmai aici și-a găsit să se așeze!” O tânără ținea să stea cu prietenul grec, dacă tot aveau o noapte înainte cu lumina stinsă. Nu găsea două locuri alăturate și se scandaliza că alte femei nu se cuplează. „Deci noi stăm în picioare până în Grecia? Că, uite, doamna de acolo zice că nu vrea bărbat lângă ea”. Până la urmă, șoferul îi cheamă pe locurile din față. Unii călătoresc în grup și țin să atragă atenția, discutând. Alții ascultă muzică fără căști. În înghesuială, cineva e pe telefon cu o amantă beată, dezbrăcată, cu limbaj porcos. „Vorbește mai frumos, că sunt în autocar și e lume”, îi atrage atenția. „Băi, sărăntociloor! Numai săracii merg cu autocarul”, strigă ea în telefon. E, într-adevăr, cam incomod, dacă ai ceva de căutat sau pe jos. Gâtul și șalele înțepenesc și cauți să-ți întinzi picioarele în toate pozițiile. Autocarele de cursă lungă sunt dotate cu mici tablete – la care internetul de obicei nu merge (iar unii uită să-și facă setările de roaming de acasă). Se pot vedea filme fără subtitrare – iar alegerile sunt contagioase: tot autocarul se uită cam la același film. Deranjul înghesuielii se uită însă repede la sosire – mai ales că și copii și femei în vârstă fac față fără probleme. Unele vârstnice se rușinează totuși să spună că ar vrea pauză și bombăne: „Dar șoferul ăsta nu mai oprește pentru toaletă?” Cele mai tinere știu rețeta: „E, dacă mă țin de capul lui că am nevoie la toaletă, cum să nu oprească?”. Unii și beau întruna cafele și sucuri, în timp ce alții, prea prevăzători, au pe dedesubt pamperși – oricum, se face oprire la fiecare 3 ore și ceva. Prima, la un popas (Baykal), imediat cum se trece în Bulgaria. Dacă pleci în grabă, uiți să-ți iei mărunțișul neschimbat de la precedentele ieșiri, iar intrarea la toaletă costă 0,3 euro. Noroc că aici merg și banii românești: 1 leu. La bufet, un castronaș de orez cu lapte costă 10 lei, iar vânzătorul întreabă pe limba ta: „Vrei?”. La al doilea punct de oprire – localul Spectrum de la Bălgărski Izvoru (dincoace de Sofia, între Lukovit și Zlatna Panega) – toaleta costă 0,40 leva, dar câmpul e destul de aproape. La întoarcere, pe zi, prinde bine pauza mai lungă, fiindcă trebuie să te pitești mai departe… Ultima oprire, la magazinul International din Kresna, aproape de granița cu Grecia, vânzătorul român vorbește fluent și rusește, grecește și bulgărește, vânzând în toate monedele.

Faleza, nesfârșită

În fața golfului Salonic (Thermaic), orizontul e dominat de silueta maiestuoasă a Olimpului, dincolo de o apă liniștită (pe care nu s-ar mișca, uneori, nici un vapor de hârtie). Pe faleza lată, pierdută în zare, cu un număr incalculabil de bănci orientate spre mare, se aleargă, se pedalează și se plimbă câinele (când acesta face o mizerie, stăpânul scoate imediat săculețul și curăță râzând, aruncând punga la coș). Vizitatori din toată lumea nu ratează statuia lui Alexandru cel Mare și sculptura abstractă „Umbrelele”. Rar se aude și românește.

Oraș monument în sine

În Piața lui Aristotel, dai, desigur, de statuia filosofului – obiectul superstiției studenților, care îi ating degetul ridicat din sandală înainte de examene; bronzul degetului e deja perfect lustruit. Pe faleză nu ai cum să ratezi Turnul Alb, fosta pușcărie otomană, azi simbolul orașului. Cu 3 euro poți urca pe scările circulare, până pe terasa de unde vezi mare parte din urbe de sus, vizitând cele șase etaje de expoziții istorice, în holurile centrale și cămăruțele laterale, cu uși înalte sau joase. Prezentările la căști, în engleză, sunt bine făcute, și o excelentă introducere în atmosfera locurilor. Afli că metropola a adunat, în Antichitate, populații (și zeități) din toată lumea, mișcările de populații continuând în epoca bizantină, ca pelerinaje pentru mirul de la Agios Dimitrios. În cea mai ospitalieră zonă a Imperiului, evreii au ajuns un timp cea mai numeroasă comunitate – asta suna interesant turiștilor evrei. După căderea sub turci, cuceritorii locuiau în zona înaltă, iar robii greci și evreii, în părțile dinspre mare, în jurul locașelor lor de cult. Memoria epocii recente, când mase de greci au fost nevoite să se refugieze aici din Asia Mică, e de asemenea greu de șters. Numitorul comun al istoriei locale e marea – de aceea o filmare ca printr-un hublou, cu tangaj, valuri și pescăruși, creează vizitatorilor senzația plutirii în golf. Senzația se poatre trăi și într-un vaporaș – contra a 3 euro. Către al doilea turn otoman, construit în zona de sus a orașului, ai de urcat, gâfâind, pe lângă vechi fortificații, de unde vezi întreg orașul și golful. Ajung să ți se pară banale zidurile de peste 1000 de ani, diverse părți ale vechii cetății, precum și Palatul și Arcul împăratului Galeriu, Rotonda sa – templu păgân, apoi biserică antică – monumente bine păstrate și puse în valoare. (Cui îi place arheologia în Grecia se simte acasă. Muzeul de Arheologie din Salonic, unde iarna prețul e la jumătate, 4 euro, expune sculpturi – zei, împărați, scene cotidiene – și comori unice în lume.)

Chioșcuri cu ziare și cu icoane

Memoria fostului Imperiu e încă vie, iar steagul bizantin, vulturul negru cu două capete și coroană, pe fond galben, se vede încă arborat la biserici. Ambasada Turciei e păzită cu o mulțime de soldați la ambele colțuri și mașină de poliție în față (se poate circula, totuși, pe trotuar). Salonicul e un oraș cosmopolit, unde întâlnești asiatici, arăboaice cu văl și negri și auzi toate limbile europene. Multe zone însorite și paradisiace pot crea și depresie celor care sunt doar turiști. Aici există însă și un alt rând de monumente, ce ar putea preîntâmpina asta. Din tot orașul, ești îndreptat, prin indicatoare, spre principalele biserici. Străzile te duc parcă automat către Basilica „Sf. Dimitrie”, cu racla Sfântului izvorâtor de mir – dacă nu știi care dintre două străzi e Agiou Dimitriou, e cea mare. În mai multe locuri se văd biserici din perioada bizantină, dar și cele mai noi au același stil al cupolelor spectaculoase, iar marmura și granitul local dau un aer nobil chiar și edificiilor din cartiere. Înăuntru, indicațiile de la lumânări și pangar sunt traduse în rusă și română, iar apelul la decență, în engleză, franceză și germană. La Biserica „Sf. Pavel”, din zona înaltă a orașului, sunt atâtea uși, pe mai multe nivele, încât trebuie să aștepți pe cineva, să vezi care este intrarea. Pe străzi, preoții își poartă reverenda și fesurile elegante, cu streașină. Există magazine speciale pentru icoane și chioșcuri stradale unde o iconiță de o palmă, pictată în stil autentic, costă 10 euro. Alături, sunt și chioșcuri și dughene cu ziare – la ei se pare că n-a ajuns „criza internetului”, căci sunt expuse mai multe rânduri de titluri, după care trecătorii lungesc gâturile. La chioșcurile cu răcoritoare, o Fanta la 0,33 l costă 1 euro, iar la 0,5 l, 1,2 euro. Portocalele (cu gust mai înțepător decât cele care ajung la noi) costă 0,5 euro la colț de stradă. Spre ieșire, în pomi cresc măsline sălbatice, care, crude, îți taie setea (cele coapte, de la restaurant, proaspete și nesărate, sunt delicioase).

Scutere şi maşini pitice

Străzile acestui oraș istoric sunt foarte înguste, multe și cu spații de parcare pe ambele laturi, astfel încât se poate circula într-un unic sens, cât să încapă o mașină și, eventual, un scuter lipit de ea. Suprafața fiind întinsă, dar cu pante abrupte, nu pedalele sunt soluția ideală, ci scuterele și motocicletele. Parcate peste tot, cu zecile, sunt modele ieftine și muncite. Cu cască sau fără, scuteriștii își fac loc în traficul obișnuit (mai calm și mai ordonat decât la noi), dar și pe trotuare sau în piețe.
De obicei opresc și la intersecțiile micuțe, cu străzi mai înguste de 2 metri, unde mica înțelegere e totuși mai importantă decât semaforul. La marginea străzilor late circulă și trotinete electrice, dacă nu există benzi de biciclete neocupate. Pe faleză, trotinetiștii sunt deranjați dacă un pieton le încalcă banda, căci vor să circule cât mai repede. Vehiculele se închiriază automat, prin contul bancar, cu 20 de cenți minutul și pot fi lăsate oriunde, fiind supravegheate prin GPS (sistemul, asigurat de americanii de la Lime, a ajuns și în București). În afară de scutere, în Salonic e o piață excelentă pentru mașinile mici (pe care toate șoferițele se pricep să parcheze la milimetru).
Dacă vrei să călătorești cu autobuzul, aplicațiile pe telefon nu te ajută mult – informațiile par pentru cei care le știu deja. Bilete se pot cumpăra din multe puncte, dar nesemnalizate și te jenezi să întrebi la fiecare chioșc, deși unii vânzători din cafenele nu ezită să-ți dea lămuriri. Teoretic, se poate cumpăra și de la aparate din autobuz, dar prima oară ți-e teamă să încerci. Un bilet întreg costă 1 euro, iar pentru vârstnici sau tineri, jumătate.

„Nu treceţi şi voi la euro!”

Ei nu-și acuză și nu-și disprețuiesc țara, nici când fac eforturi să treacă de greutăți, dar resimt încă șocul căderii economice, pe care îl pun pe seama trecerii la euro.
„Au crescut dintr-o dată prețurile cu 300%. Am trecut la euro din 2002, dar s-a simțit din 2006. E foarte greu, nu mai e ce era înainte. Vezi bulevardul ăsta? Erau de două ori mai multe mașini, mai multă viață și răsuna de distracție”, ne spune un grec vorbitor de română, care „se roagă să nu intre și România la euro”, deși „primele consecințe le-am văzut când s-a făcut leul greu”.
Localnicii resping acuzațiile în vogă la noi că la originea crizei ar fi stat excesele populiste (al 13-lea salariu etc.), şi spun că de vină a fost impunerea unui curs euro nefavorabil. „Înainte, cu 300 de drahme, cât era un euro, cumpăram ce voiam. Acum, cu 1 euro, nu mai pot”, ne spune și o româncă măritată în Salonic. Observă totuși că Grecia rămâne peste România: „Aici, cu 10 euro cumpăr de toate. În România nu pot și sunt alte salarii”.
Călin Popescu