Povestea lui „Neica” este cea a unui aventurier. Născut la Câmpulung, Zaharia Ciobanu a crescut lângă gară, „la numărul 1 pe strada Gării”, cum spune el, având strămoşi care au făcut calea ferată spre localitatea musceleană. Şi mulţi erau din Mărcuş, cartierul care oferă o panoramă excelentă zonei Muscel şi în care s-a retras acum. Vorba vine s-a retras, că „Neica” a rămas acelaşi „happy-go-lucky” care îşi doreşte să se plimbe prin Câmpulung cu un ARO din 1975 cumpărat pe câteva sute de dolari din Canada. Zilnic se întâlneşte cu amicii la „Musceleanca” sau la „Muscelul”, la o cafea, şi salută sute de oameni cu care se reîntâlneşte după o zi, o săptămână sau mai mulţi ani.
A ajuns la 72 de ani şi doar ce s-a lăsat de muncă, anul trecut, în primăvară. Şi poate nu ar fi făcut-o, dar peste ocean s-au adoptat regulile europene pentru camionagii. „Înainte aveam foi de parcurs ca la IRTA la noi. Apoi… limită de kilometri, tahograf. Practic, o să dispară camionagiul american, aşa cum îl ştim”, susţine Neica. E pensionar, cu pensie şi de Canada, şi de România şi nu poate să stea. Când nu se întâlneşte cu prietenii, toată ziua îşi face de lucru „acasă”, la Mărcuş. Şi am pus acasă între ghilimele fiindcă, spune el, „toată viaţa am dormit în camion, nu am avut casă, efectiv”.
Aşadar, totul a început în 1947, iar după şapte ani, Zaharia Ciobanu, rămas între timp fără tată – „chestia asta m-a călit, altfel nu aş fi cutreierat lumea asta, dacă nu aveam curaj” – s-a dus la şcoală, la „Dinicu Golescu”, visând că va ajunge mecanic de locomotivă. Copilăria i-a fost umplută de pasiunea pentru locomotive. Ajunsese să cunoască în detaliu locomotiva cu aburi, iar soarta a făcut ca, după ce a terminat liceul, să intre la noua şcoală tehnică înfiinţată la Câmpulung. Asta după o încercare de a ajunge student la Geografie, în Iaşi. „Eu am o chemare a orizonturilor de care mor, aşa că era normal să dau la Geografie. Erau 25 pe loc, nu am intrat, aşa că trebuia să fac ceva să nu mă ia în armată”, povesteşte el. Iar în şcoala tehnică a primit şi porecla de „Neica”, devenit proaspăt tehnician automobile şi tractoare în anul 1969. „Am dat şi de carnet de şofer şi, cu chemarea mea eternă către aventură, nu m-am dus la uzină. Oricum, ştiam că o să mă ia în armată şi m-au luat. La 23 de ani”, îşi aminteşte Neica. Stagiul militar a fost – după cum era de aşteptat! – unul deosebit. Asta fiindcă de-abia se înfiinţase Consiliul Securităţii Statului. „Era după 1968, chestia cu invadarea Cehoslovaciei. Ceauşescu şi-a creat CSS-ul, Consiliul Securităţii Statului, i-a angajat pe toţi cu trei cizme în cur, cei daţi afară din Armată, astfel şi-a făcut armata lui personală. Să nu se confunde cu Securitatea. Şi a apărut şi batalionul de la Câmpulung, care avea trei judeţe: Argeş, Olt şi Teleorman. Eu am fost şofer de comandant la Câmpulung şi am sfârşit armata la Poşta secretă, la Bucureşti. De fapt, nu voiau să îmi dea drumul, aşa am ajuns sergent pe Brezoianu, să mă ocup de plicurile care erau trimise în ţară atunci când Ceauşescu vindea evreii şi saşii, le dădea drumul în străinătate contra banilor. De regulă, predam plicurile la inspectoratele de Securitate, acolo unde dormeam în celule dezafectate”. Astfel, mai spune Zaharia Ciobanu, stagiul lui militar s-a prelungit cu vreo opt luni. Iar apoi, totuşi, inevitabil, a ajuns la uzină. La Prototip, acolo unde de-abia apăruse ARO, cu prima gamă de modele, 24. Făcea parte dintr-o echipă de excepţie, având colegi ca Sebastian Miloiu, Mircea Bundoiu şi alţii. Între timp s-a ocupat şi de autocros, ca iniţiator, iar o scurtă perioadă i-a fost şofer chiar directorului Victor Naghi. „ARO a adus valută în ţară pentru toţi, inclusiv pentru Dacia, de-aia s-au făcut centralele de automobile, ca să circule banii şi să fie utilizaţi şi pentru alte uzine. Practic, ARO finanţa tot. Apoi ARO cu Dacia au finanţat Braşovul, apoi Dacia a ajutat Oltcit-ul. Iar noi suntem zero acuma…”, regretă Neica perioada de glorie a uzinei muscelene.
Fuga: îngheţat în Jimbolia, „uscat” în Salerno
O uzină pe care avea să o părăsească în anii ´80. Şi uzina, şi ţara, cu inima strânsă, fiindcă, deşi era văduv, avea o fiică de crescut. Nu a vrut să spună care au fost motivele ce l-au determinat să fugă din România comunistă. Nici eu nu am insistat, cine ştie, poate a fost ceva personal, prea personal. „Plecarea mea are un mobil pe care nu vreau să-l fac public. A fost o încurcătură cu un tip din Stoeneşti care fugise în Australia şi se întorsese cu valută. Oricum, am avut două tentative de fugă şi era să mor în ambele”, povesteşte Neica. Şi să le luăm pe rând…
Prima dată a plecat ascuns într-un tren cu maşini ARO pentru Italia. Vama se făcea la uzină, acolo unde automobilele erau acoperite cu prelate, iar el s-a băgat într-una după ce a încercat mascarea mirosului cu ulei şi piper. Nu de alta, dar verificările se făceau şi cu câini. A plecat trenul, a mers şi s-a oprit. În ţară, la Jimbolia. Era iarnă, calea ferată era blocată în Iugoslavia, aşa că Neica, obosit, nemâncat, îngheţat, a bătut în retragere şi s-a întors la Câmpulung. Peste doar câteva luni, a încercat din nou. S-a urcat pe un vas cu maşini ARO tot pentru Italia. Plecarea a fost întârziată vreo opt ore fiindcă îl căutau. Dar nu l-au găsit, ascuns într-un tub de ventilaţie, pe la mijlocul vaporului cu şapte etaje. Iar peste câteva zile vasul a ancorat în port la Salerno. Neica, însă, avea o problemă. Chiar două. „Ştiind că mă căutau, am vrut să sar de pe vapor în mare, la Bosfor. Dar, practic, fierbea apa în strâmtoare, mi-a fost teamă. Apoi, nu aveam apă. De fapt, am avut apă ascunsă, dar nu am putut să ajung la ea, că era un câine pe vapor. Noroc că, la un moment dat, am găsit puţină apă într-o maşină, în vasul de spălat parbrizul. Insuficientă, însă. Ştii cum e când nu ai apă? Simţi nişte fluturaşi pe la cap, apoi îţi trece senzaţia de sete şi începe organismul să roadă din lichidul din corp. Şi începi să nu mai vezi bine, e totul în ceaţă, cum e când ai ochelarii murdari”, retrăieşte Neica chinul de atunci. Iar în acea zi de luni, imediat după Paştele catolic, când a ajuns în port, a coborât cu greu şi lângă nişte buşteni aduşi tocmai din URSS – „scria pe ei: Rostov!” – a văzut apă. „M-am aplecat să beau şi am picat cu capul în baltă. Am sorbit puţin şi m-am odihnit. Atunci am văzut gardul de sârmă al bazei militare americane şi un soldat cum se uita la mine. Şi imediat au venit carabinierii şi salvarea. M-au dus la spital. Eram total schimbat din cauza deshidratării. Când m-am uitat în oglindă, nu mai eram eu”, povesteşte Zaharia Ciobanu.
Şofer de Italia şi descălecător în Canada
În Italia a zăbovit câţiva ani. Prima dată a fost trimis în lagăr la Trieste, apoi la renumitul lagăr de la Latina, de lângă Roma, acolo unde a primit azil politic. Erau puţini români acolo; de regulă, spune el, cei care plecau erau mulţi din Ardeal şi alegeau Austria. „La Latina era o fostă cazarmă, stăteam în barăci, patru în cameră. Am dormit în patul lui Aristide Buhoiu, lui îi venise termenul să iasă din lagăr şi a plecat în America”, îşi aminteşte Neica.
Opţiuni erau: Italia, Australia, Statele Unite ale Americii, Canada… Pentru fiecare caz în parte, trebuia să stai o perioadă în aşteptare. Iar Neica a stat o vreme în Italia.
„Am primit azil în Italia, iar cu paşaportul puteai să munceşti. Şi am început să repar maşini prin Roma, vreo doi ani, dar am fost şi şofer de camion pentru nişte indivizi mai dubioşi. Făceam curse cu oţel între Taranto şi Messina, plus Roma. Mi-era bine, dar un incident cu un transport m-a făcut să mă gândesc să plec. Era la Roma una Pina, o italiancă născută la Toronto, care se ocupa de refugiaţi şi mereu mă întreba: «Hai, mă, Zacaria, pleci sau nu?». Au plecat trei avioane Alitalia pline de refugiaţi cu scaunul meu gol, plătit de ONU, comisia de refugiaţi. Obţinusem aprobare pentru Canada şi am decis. Că tot îmi zicea Pina: «Pleci la Ottawa, că eşti văduv, arăţi bine, sunt trei femei la un bărbat acolo». A avut dreptate, la primul single dance, gata”, zâmbeşte Neica.
A ajuns la Montreal cu avionul, apoi, cu autobuzul, la Ottawa. A fost cazat la un hotel, în centrul oraşului, lângă Parlament. Dar Neica nu avea stare şi a fost dezamăgit să afle că nu se poate angaja până nu învaţă engleza. Cursuri de opt luni…
Mitul spălătorului de vase şi camioanele lui Clark
Şcoala era dimineaţa, iar cu ajutorul unui italian şi-a găsit de lucru seara, ca spălător de vase. Şi, spune el, amintindu-şi de acea perioadă, „în ziua de azi, decât să spăl vase, mai bine le sparg”. Oricum, citiţi cum povesteşte Neica despre spălatul vaselor pe continentul nord-american: „Te-ai dat jos de pe vapor, ai venit în Lumea Nouă, plin de vise… Vrăjeală! Ţi-e foame în prima zi! Ce faci? Te duci la prima cârciumă… Unde e magia? Te-ai dus, ai spălat vase, ai curăţat cartofi… şi ce se întâmplă seara, la închidere? Ciubucul vine într-un pahar şi se împarte pentru toţi, inclusiv pentru spălătorul de vase. Plus banii luaţi pentru muncă, 5 dolari pe oră minimum, apoi te duce acasă cineva, ca să nu mai spun de ce mănânci acolo şi de ce iei acasă. E boierie curată o seară de spălat vase. Dar numai în zilele pline, de regulă vineri şi sâmbătă. E un cult al spălătorului de vase”. Aşa că Neica mergea dimineaţa la şcoala de engleză, iar în unele seri la spălat vase. „Între timp, mi-am mai găsit un job. M-am dus la Hertz Canada, compania internaţională de închiriat maşini. Ei deserveau foarte mulţi clienţi care se duceau la aeroport. Omul lua maşina, acolo o lăsa, nu mai avea cine să o întoarcă. Şi de asta mă ocupam eu. Lua omul maşina de la Hertz Toronto şi o ducea la Ottawa, unde o lăsa, de acolo o luam eu, o lăsam la Toronto, de la Toronto luam una lăsată de unul venit de la Ottawa… Dar aşa am ajuns şi la New York şi în alte părţi. Cel mai departe am fost în Winnipeg…”, povesteşte Neica, cel care în scurt timp avea să devină Zack. Şi asta fiindcă, prin drumurile lui, a zărit la un moment dat o firmă, Clark Leasing, care avea camioane în curte. „Aveau trei camioane Freelander cu motoare de Camis şi mi-au zis să trec pe acolo după ce termin şcoala. Oricum, am mai dat pe la ei, îmi construiam poziţia. Îmi ziceau Zack, de la Zaharia”, rememorează Neica începuturile sale de şofer de camion în America.
Lapte de cămilă la micul dejun
A terminat şcoala, a trebuit să dea examen pentru a prelua conducerea unui camion. Numai că a avut ceva probleme fiindcă nu stăpânea cum trebuie limba engleză, astfel că, deşi era bun la practică, nu a trecut testul. „Trebuia, de exemplu, să manevrezi un şurub şi să şi explici ce faci, în acelaşi timp. Nu prea mi-a ieşit cu explicatul… Oricum, ştiam mecanică, iar la condus nu am avut probleme, că i-a părut rău şi examinatorului că nu m-a trecut. I-a spus lui Clark să ne întoarcem peste vreo două săptămâni, fără să mai dau probă de condus. Iar în cele două săptămâni, ce să fac? Am descărcat camioane”. Iar apoi a reuşit să treacă testul şi, timp de mai mulţi ani, a transportat legume şi fructe pe tot continentul. „Am plecat la Toronto în prima cursă după examen. Am fost şi în Florida, am adus lăptuci din Arizona, Yuma, usturoi pentru California, căpşuni pentru Montreal… Mii de kilometri pe cursă. Am fost un adevărat camionagiu american. Şi asta am făcut până pe 17 decembrie 2017, când au venit reguli ca în Europa. De la 1.300 de dolari pe săptămână, m-am dus la 800. Aşa că am mai stat eu un an şi… gata!”, povesteşte Zack.
Revenind la engleza de început a lui Zaharia Ciobanu, o întâmplare „funny”, cum zice el, e relevantă: „Într-o zi mă întreabă Clark: «Măi, Zack, voi ce mâncaţi la breakfast în România?». «Păi, zic eu, ceai de muşeţel. Şi acum beau». În engleză, la muşeţel îi zice «camonile». Zice, tare mirat: «Unde găseşti tu ceaiul ăsta?» «Peste tot, chiar şi aici în Canada.» Şi îl duc şi îi arăt, că era pe acolo. «Păi, tu ce ai înţeles?», îl întreb. «Bă, am înţeles că tu bei dimineaţa lapte de cămilă» (camel milk)”.
Camionagiu „plictisit” în Australia
Neica a întâlnit mulţi români în drumurile sale, dar spiritul său aventuros şi capacitatea de adaptare nu l-au făcut să stea aproape, aşa cum se întâmplă cu mulţi dintre cei plecaţi afară. „Nu m-am încârduit cu românii. I-am ajutat, dar nu am fost cu ei”, spune el. Iar drumuri a tot făcut şi nu doar în România, în Italia, în Canada şi în Statele Unite ale Americii. A ajuns şi în America Centrală, dar şi în Australia, fiica sa fiind stabilită în Noua Zeelandă. „Nu mi-a plăcut în Australia, era prea multă monotonie”, exprimă Neica ceea ce poate fi o caracterizare a spiritului său aventuros.
În Canada a avut şi propria companie, după ce nu a mai lucrat pentru Clark. „Până la şapte camioane am avut, Cardinal Motors. Acum şapte ani, la 65 de ani, mai aveam trei. Le-am dat, am zis că ies la pensie. Da´ de unde! Am mai condus mulţi ani”, spune Zack.
De la copilul cu locomotiva, la soldatul de pe camion
După Revoluţie a revenit în ţară… „Când am fugit, am pierdut cetăţenia română, apoi am fost apatrid. Am avut paşaport italian de refugiat şi rezidenţă permanentă în Canada. În 1988 am devenit cetăţean canadian. A venit Revoluţia, am reprimit cetăţenia română. Repatrierea am făcut-o acum vreo zece ani. Acum am dublă cetăţenie”, desfăşoară Neica aventura apartenenţei sale la un stat. Şi s-a retras la Câmpulung, pe dealul Mărcuşului şi susţine că, deşi comunismul nu a murit, în România e bine de trăit. „Faţă de cum era ţara înainte de 1989, acum e bine. Sunt locuri în Statele Unite ale Americii faţă de care Pojorâta (n.r. – cătun de ţigani în comuna Lereşti) e lux. Şi acum e segregaţie în America, dar nimeni nu recunoaşte asta.”
Când am stat de vorbă, înainte de Crăciun, ştia ce cadou o să-şi facă de sărbători, în amintirea zilelor din copilărie, când zăbovea în gară, pe lângă locomotive: „Am văzut un trenuleţ într-un magazin, aici, pe bulevard”. Să nu vă pripiţi cu concluziile, fiindcă Neica este cel care a reuşit să se adapteze oriunde: „Nu a fost şoc pentru mine nicio schimbare de ţară sau oameni. Eu sunt soldat, eu nu sunt un om normal. Din 1971 puteam să trag de remorcă după mine. Şi am tras până în primăvara lui 2019, pe patru continente. Am 8 milioane de kilometri în viaţa mea şi am văzut de vreo două ori scândurile la sicriu”.
Cătălin Ion Butoiu
0 Comentarii