# S-a întâmplat la Spitalul Judeţean Argeş. Jurnalist, șef de ziar, profesor, coleg, om. Este greu să scrii despre Mircea la timpul trecut. Am în minte imaginea barbatului fragil trupeşte, de o mare forţă intelectuală, în aparenţă rece, dar cu un suflet delicat, un dur ca profesionist, un jurnalist care a luptat  împotriva răului din societatea românească, dar a sfârşit învins, pe un pat de spital. Dar, pentru că aşa ar fi făcut şi el din câte cred eu că l-am cunoscut, am să încerc să îi aduc un ultim omagiu omului special care a fost, nu printr-un anunţ  obişnuit, ci trăgând un semnal de alarmă asupra unui sistem sanitar putred, care, cine ştie pentru câţi dintre noi, va însemna doar anticamera spre moarte… Mircea Mărgărit, lector universitar, fost redactor șef al Curierului Zilei, senior editor la Criterii Politice, a căzut ca secerat sâmbătă, 7 aprilie, în zona din fața Tribunalului Argeș, în timp ce mergea spre Casa Sindicatelor să scrie un articol despre lansarea Alianței pentru Argeș și Muscel.  A făcut atac cerebral și a zăcut ceva timp pe trotuar pâna ca cineva să realizeze că  omul nu e băut, nici leșinat, și prin urmare trebuie chemată ambulanța. A fost transportat la Spitalul Județean, unde a agonizat mai întâi în secția de Neurologie, apoi la Terapie Intensivă până pe 20 aprilie, când Dumnezeu l-a chemat la el. Avea doar 56 de ani.

România, un nou record trist

Deşi este un lucru cunoscut că România înregistrează un alt trist record, acela al numărului accidentelor vasculare cerebrale soldate cu deces, cel mai greu, pentru prieteni şi familie este atunci cînd se gândesc dacă ar fi putut face ceva, dacă oamenii pe care destinul  presărat în drum lui Mircea din momentul în care a căzut secerat la pâmînt şi mai apoi în minutele, orele, zilele care l-au apropiat de moarte, ar fi făcut ceva, sau altceva.  E ca un joc de puzzle din care lipsesc câteva piese ce poate ar fi făcut diferenţa dintre a fi şi a nu mai fi. Au trecut patru ore până când au fost anunţaţi că Mircea se află la spital. Patru ore cât un abis, în care jurnalistul a fost la mâna sorţii. Ce au făcut pentru el cei care l-au găsit frânt, pe jos, în fața Tribunalului, cine a avut milă şi cine l-a privit cu indiferenţă?! A contat pentru cineva viaţa necunoscutului pe care, aşa cum se întâmplă adesea, destinul l-a aşezat, fără apărare, în mâinile semenilor?! “Aparţinătorii”, aşa cum rudele şi cei apropiaţii  pacienţilor sunt numiţi fără umbră de respect,  a batjocură, de oamenii în halat alb sunt cei care   i-au stat alaturi non- stop, cu rândul. După ce în Săptămâna Patimilor s-a aflat în comă profundă,  în prima zi de Paşti, familia începuse să aibă speranţe că cel drag îşi va reveni, dar lumina de încredere s-a stins curând, fâcând locul uneia prevestitoare de moarte, a unei lumânări, aprinse, discret, într-un colţ de salon.  Apoi, joi, Bogdan, fiul lui Mircea, a plecat spre casă cu inima arsă privind-ul pentru ultima oară cu un presentiment, acela că nu avea să-l mai vadă. A doua zi în zori, de Izvorul Tămăduirii, sufletul lui Mircea Mărgărit şi-a luat zborul spre o lume mai bună.

Viaţa bate filmul la Spitalul Judeţean Argeş

S-a întâmplat aşa, ar fi putut fi, poate, altfel, pentru că ceea ce noi, românii am început să vedem drept normalitate, de fapt nu este. Nu este greu de imaginat că ultimul drum în viaţă al domnului Mărgărit a fost acelaşi cu cel al “domnului Lăzărescu”, din filmul lui Cristi Preda. Cu siguranţă şi dumneavoastră, ca şi mine, sunteţi “aparţinător” al cuiva drag care a trecut prin infernul numit spital românesc al anului 2012. Un scenariu simplu, dur, scandalos, crud până în măduva oaselor dar…depăşit de realitate. Dacă regizorul Cristi Puiu ar reedita acum, la şapte ani după succesul înregistrat la Cannes “Moartea domnului Lăzărescu”, cu siguranţă prima sa creaţie i s-ar părea doar o poveste romantică. Acum ar trebui să refacă scenariul şi să scrie despe şefii de secţie care au transformat în SRL-uri saloanele. Despre medicii care nu scot medicamentele pentru un bolnav, chiar în cazul în care le au, ci îi trimit la farmaciile private de peste drum să le cumpere cu bani grei. Despre cum rudele parcurg kilometri cu sacoşele de mâncare pentru bolnavi pentru că ştiu că în spital nu sunt hrăniţi bine, şi despre cum, la externare, presupunând că omul a avut zile de la Dumnezeu,  primesc uneori în loc de sănătate, calcule fictive de zeci de milioane de lei bani care în realitate nu au fost cheltuiţi, dar care vor fi returnaţi de la bugetul asigurărilor de sănătate, lor, doctorilor. Despre cum domnul Lăzărescu argeşeanul,  este purtat cu Salvarea de la Oncologie, pe un scaun cu rotile, însoţit de o asistentă până la Judeţean, doar pentru a face cale întoarsă pentru ca specialistul de aici nu a avut timp sa îl vadă. Sau despre cum piţipoanca internistă este rugată cu “cerul şi pămîntul” sa urce un etaj sau două să vadă un pacient internat la altă secţie, dar care are nevoie de ea. Sau despre cum urcă, într-un final, riscând să-şi rupa picioruşele fine, dar îl consultă pe om distantă, temându-se poate de vreun microb sau cine ştie, visând la un job mai bine plătit, în afară. Despre cum infirmierele refuză să ducă plosca şi le e silă să schimbe aşternuturile sau despre cum asistentele îl înjură pe doctor că le obligă să ia temperatura unui bolnav taman într-un moment în care ele nu aveau chef.  S-ar scrie poate nu un film, ci un serial din câte poveşti de groază au adunat “aparţinătorii” români din Spitalul Judeţean Argeş şi din spitalele de provincie…
Alina Crângeanu

***

Epitaf unui prieten bun

Săptămâna trecută, într-o zi a sfințeniei, cea de Izvorul Tămăduirii, viața jurnalistului Mircea Mărgărit a apus, la puțin timp după ivirea zorilor. S-a stins un bun prieten, un om minunat, discret și cunoscut pentru umorul său fin. Umor pe care nu și-l pierduse nici măcar pe patul de spital, în ultimele sale clipe de conștiență, înainte de intrarea în comă. S-a luptat pentru viață cu o forță admirabilă, însă atacul cerebral pe care l-a suferit a cuprins o zonă prea mare din creier pentru ca altceva decât un miracol să-i mai poată salva viața. Poate că multele nopți nedormite, în fum de țigară, în fața calculatorului, lucrând la articole de presă și la site-uri web, i-au măcinat sănătatea până când l-au adus în pragul colapsului. Însă, așa cum mi-a fost dat să-l cunosc, știu că nu și-ar fi dorit lacrimi și tristețe în urma sa, ci mai degrabă amintirea glumelor sale și a unui zâmbet șugubăț abia schițat în colțul buzelor. Rămas bun, domnule Mircea! A fost o onoare pentru mine să vă cunosc.
Adriana Gândilă