Mihai Antonescu, omul nr. 2 al regimului condus de mareşalul Ion Antonescu

Mihai Antonescu (1907-1946) s-a născut în satul Cazaci, comuna Nucet din județul Dâmbovița unde tatăl său, inginer silvic, Aurelian N. Antonescu își avea serviciul. Descendent dintr-o familie de moşieri, care, în secolul al XIX-lea, avea conacul în satul Groşi, din comuna Băbana, județul Argeş, tatăl său era frate cu profesorii universitari Eftimie şi Emanuel Antonescu şi nepot de văr primar cu Istrate Micescu. Părinții au locuit pe Strada Cazărmii din Piteşti (astăzi Strada Dumbravei).

A absolvit liceul „Ion C. Brătianu” din Pitești

Tânărul Mihail A. Antonescu a absolvit Şcoala primară nr. 1 şi liceul „Ion C. Brătianu” din localitate şi a locuit pe strada Cazărmii (astăzi, strada Dumbravei). A fost ofițer de cavalerie (r), licențiat în Drept, avocat şi orator ilustru, profesor universitar de Drept internațional la Universitatea şi Academia de Înalte Studii Comerciale din Bucureşti. A aderat la gruparea liberală condusă de Academicianul Gheorghe Brătianu, împreună cu alte personalități de seamă, ca Istrate Micescu, Constantin C. Giurescu sau Arthur Văitoianu. Mihail A. Antonescu a denunțat Dictatul de la Viena şi a condamnat public teroarea horthyistă dezlănțuită împotriva românilor din N-V Transilvaniei. În perioada 1940-1944, Mihail A. Antonescu a deținut, pe rând, funcții în guvernarea generalului şi apoi mareşalului Ion Antonescu: ministru de Justiție, ministru al Propagandei Naționale, al Afacerilor Externe şi vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri. În anii 1942-1944, a desfăşurat o intensă şi riscantă activitate diplomatică secretă, cu acordul tacit al mareşalului şi al liderilor politici din opoziție, pentru ieşirea României din război şi încheierea păcii cu Națiunile Unite, activitate care a declanşat nemulțumiri în cercuri diplomatice şi militare germane.

A fost subiect de discuție între mareşalul Ion Antonescu şi Adolf Hitler

În timpul convorbirilor dintre mareşalul Ion Antonescu şi Adolf Hitler din 12-13 aprilie 1943, fuhrer-ul a adus acuzații grave la adresa ministrului român al Afacerilor Externe, Mihail A. Antonescu, şi a cerut îndepărtarea sa din guvern. Mareşalul a promis destituirea, însă doar l-a admonestat. Mihail A. Antonescu a intervenit pentru salvarea evreilor internați în lagărele de muncă din Transnistria. Drept pentru care au fost readuşi în România şi nu au putut fi deportați de armata germană aflată în retragere. El a fost de bună credință când a crezut că salvarea României poate veni din alianța cu Germania, iar când a întrevăzut eşecul, a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a restabili libertatea de acțiune a României. „Nu am reuşit decât parțial şi nu ignor că va trebui să plătesc, într-o zi, pentru actele mele, pentru succese ca şi pentru eşecuri”. La 23 august 1944, Mihail A. Antonescu a fost arestat împreună cu mareşalul Ion Antonescu şi ceilalți colaboratori, preluați din palatul Regal de un comando comunist şi predați Armatei Roşii. În închisoarea moscovită Lublianka au fost anchetați timp de 20 de luni. În aprilie 1946, au fost aduşi în țară, pentru a fi judecați de către Tribunalul Poporului, pentru crime de război şi înaltă trădare. Sentința era fixată de la Kremlin, iar politrucii din completul de judecată au pronunțat-o întocmai: pedeapsa capitală. Ca şi în cazul mareşalului, Petru Groza s-a opus grațierii regale şi au fost executați la 1 iunie 1946, la puşcăria de la Jilava, în Valea Piersicilor. Au fost incinerați la Crematoriul „Cenuşa” și nu se ştie încă soarta urnelor funerare. Cităm din ultimul său cuvânt de la proces: „Doresc ca biblioteca mea, dacă mai există, să fie donată facultății de Drept, să o folosească studenții mei dragi”. Cărțile lui Mihail A. Antonescu au fost depozitate în beciul unei case din Pitești, pe bulevardul Republicii, unde au fost găsite după 30 de ani, în mare parte putrezite. Au fost recuperate circa 300 de volume care se află în patrimoniul Bibliotecii Județene Argeş. Se pare că în vila prof. Mihail A. Antonescu ar fi locuit Petru Groza.

Deși amândoi piteșteni, între mareșal și Mihai Antonescu nu a fost niciun grad de rudenie

Între Mihail A. Antonescu şi mareşalul Ioan Antonescu nu a fost niciun grad de rudenie şi ei s-au cunoscut destul de târziu. Analişti politici şi istorici de prestigiu apreciază că, în epoca lor, ei nu aveau altă alternativă mai favorabilă: Hitler sau Stalin erau singurele şi au ales holera ca mai uşoară decât ciuma. Cei doi Antonescu, martiri argeşeni, au dat dovadă de cinste, competență, demnitate, curaj şi patriotism, iar modelul lor ar fi foarte necesar şi în prezent poporului român. Este regretabil că, pe lista de onoare a personalităților care au absolvit liceul „Ion C. Brătianu”, nu figurează şi marele cărturar Mihail A. Antonescu.

În lipsa mareșalului, a condus nenumărate şedinţe ale Consiliului de Miniştri

În timpul guvernării Ion Antonescu, Mihai Antonescu (1904-1946), tânărul colaborator al Conducătorului Statului, a acţionat şi a fost recunoscut drept Omul nr. 2 al regimului. Atu-urile acestuia, eminent profesor universitar specializat în problemele dreptului internaţional, care nu avea niciun grad apropiat de rudenie cu Mareşalul, s-au chemat, mai întâi, asistenţa juridică acordată lui Ion Antonescu şi, apoi, rolul său activ în convingerea generalului de a acţiona pentru constituirea cabinetului de la 14 septembrie 1940, în care a intrat ca titular la Justiţie, iar ulterior oficializarea titularizării sale (la date diferite) ca vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri ori ca lider al departamentelor de Afaceri Străine şi Propagandă Naţională. Mai mult, în 1941-1944, în cursul deselor deplasări pe front ale Mareşalului, acesta l-a lăsat la conducerea cabinetului, calitate în care a condus nenumărate şedinţe ale Consiliului de Miniştri, astfel că, de la un moment dat, „uzurpatorul” ajunse a-şi asuma fără să pretindă – dar cu voia lui Ion Antonescu – titulatura de Preşedinte al Consiliului de Miniştri. Erau poziţii integral acoperite de o activitate extrem de bogată, susţinută de o putere de muncă remarcabilă, mai ales în câteva domenii de mare însemnătate şi relevanţă – Externe, Justiţie şi Propagandă. Însă ascensiunea fulgerătoare s-a dovedit prea curând a-şi releva părţile ei rele, căci, în funcţie de evoluţiile nefericite ale situaţiei militare pe Frontul de Est şi de „problemele” Mareşalului, dar şi de iniţiativele diplomatice controversate, Mihai Antonescu a trebuit să accepte a plăti oalele sparte în raport cu Marii Aliaţi ai momentului – Germania şi Italia, faţă de Rege, Biserică şi – de ce nu – faţă de liderii partidelor istorice, care, deşi sub interdicţia legii, funcţionau în condiţii cvasi-normale.
M.I.