Pe valea Dâmbovnicului, la granița cu Teleormanul se află o localitate cu rezonanță istorică: Ștefan cel Mare. Atestată documentar în 1441 [6949] mai 14 (Glavacioc, DRH, B, ŢR, vol. I, doc. 94). Existenţa anterioară a unei comunităţi umane pe teritoriul actual încă din perioada neoliticului şi a bronzului este atestată prin fragmente ceramice, figurine, topoare de piatră descoperite cu ocazia săpăturilor efectuate la Mănăstirea Glavacioc. În acelaşi spaţiu, s-a recuperat, dintr-un mormânt, un tezaur din secolele XIV-XV format din 80 de ducaţi emişi de

Mircea cel Bătrân şi 11 monede bizantine

Toponimul topografic Glavacioc evocă natura terenului pe care s-a constituit aşezarea
Toponimul topografic Glavacioc evocă natura terenului pe care s-a constituit aşezarea, termenul provenind din sârbul oglavak „vechiul slav. glavă” cu sens de „colină, coastă”. Potrivit unei legende locale, când craniul (gleava) unui boier străin (ciocoi) a fost găsit în albia râului din apropiere, locul a primit numele de „glava-cioc”. În vechime, locul a purtat mai multe denumiri, după cum urmează: Glavacia, Glavaciov, Glavaciog, Glavacioc. Ansamblul feudal Glavacioc este format din: Biserica cu hramul Buna Vestire, casa domnească, chiliile hemiciclului, turnul de intrare, casele de pe laturile nord şi sud, zidul de incintă. Atestată documentar în perioada domniei lui Mircea cel Bătrân [1386-1418], care a dăruit mănăstirii satul Călugăreni, a fost extinsă, reparată şi înzestrată cu moşii şi odoare bisericeşti de către voievozii Ţării Româneşti: Vlad Călugărul [1481; 1482-1495] (din această perioadă, datează hemiciclul chiliilor de pe latura estică şi casa domnească), Radu cel Mare [1495-1508], Neagoe Basarab [1512-1521], Radu Paisie [1535-1545]; în timpul lui Mihnea Turcitul [1577-1583; 1585-1591] şi Petru Cercel [1583-1585], au fost construite alte chilii şi clopotniţa.

Ansamblul monahal este dărâmat în întregime de otomani în anul 1462

Se crede că ansamblul monahal de la Glavacioc a fost grav avariat, dacă nu chiar dărâmat în întregime, de otomani, în anul 1462. Drept aceea, nepotul domnitorului Mircea cel Bătrân, anume Vlad al IV-lea Călugarul a rectitorit mănăstirea din temelie. Astfel, pe locul bisericii vechi din lemn, evlaviosul Vlad ridică o biserică din zid, iar mănăstirii îi închină mai multe sate și moșii. Folosind mănăstirea ca și reședintă domnească, după trecerea lui la cele veșnice, în toamna anului 1495, Vlad Călugarul este înmormântat în ctitoria sa. Fiul ctitorului mănăstirii, anume Radu cel Mare, termină de zidit biserica și o întărește cu și mai multe proprietăți. Astfel, în data de 20 iulie 1507, printr-un hrisov domnesc, Radu cel Mare dăruiește mănăstirii de pe râul Glavacioc satul Călugăreni, de pe râul Neajlov, și satul Călugăreni, de pe râul Teleorman. Mai apoi, mănăstirea de pe râul Glavacioc este sprijinită de alți ctitori evlavioşi, precum: Hamza, banul Craiovei, și Marga cea Tânără, fiica banului Matei din Caracal. Această mănăstire este amintită în hrisoave și acte domnești semnate de Sfântul Neagoe Basarab (30 iulie 1512), Mihnea al II-lea Turcitul (8 ianuarie 1580) și de Matei Basarab (14 aprilie 1643, 27 octombrie 1645); dintre aceștia, Mihnea Turcitul zidește corpul de chilii și turnul clopotniţă.
Vizitând Glavaciocul, Paul din Alep, secretarul patriarhului Macarie al Antiohiei, consemna, în 1657, următoarele: „Mănăstirea e ctitorie a unuia din vechii domni, Neagoe Basarab împreună cu Petru voevod. Biserica este mare şi cu o arhitectură frumoasă, având două turle: una deasupra navei, cealaltă, deasupra corului. Pe cele patru coloane, sunt arcuri pe care e rezemată turla; seamănă cu Mănăstirea Adda din ţinutul Tripoli; chiliile mănăstirii sunt toate de piatră”.

În perioada comunistă, mănăstirea este folosită pe post de biserică parohială

În cursul domniei lui Constantin Brâncoveanu [1688-1714], egumenul Ștefan „a construit, pe cheltuiala sa şi a mănăstirii, case boltite la clopotniţă şi a înfrumuseţat biserica în interior, în 1704”. Afectat puternic de distrugătoarele seisme din secolul al XIX-lea, turnul a fost reconstruit, pe amplasamentul actual, în 1829, iar complexul arhitectural monahal a fost restaurat, prin grija Eforiei şcoalelor naţionale, după planul arhitectului francez Xavier de Villacrosse, marele clucer Costache Faca, ruda domnitorului Alexandru Ghica, coordonând lucrările efectuate în cursul anilor 1840-1844, care au implicat refacerea chiliilor hemiciclului şi construirea caselor cu arcaturi de pe laturile de nord şi de sud. Biserica prezintă un plan trilobat, cu turle deasupra naosului şi pronaosului. Decoraţia exterioară este formată dintr-o cornişă zimţată, ancadramente, basoreliefuri specifice epocii brâncoveneşti. Pictura murală din 1843 este opera zugravilor: Vasile, Costea şi Gheorghe. În perioada anilor 1944-1970, au fost întreprinse, prin osârdia preotului Ilie Diaconescu, lucrări de consolidare a clădirilor componente ale ansamblului, cu sprijinul financiar al Direcţiei Monumentelor Istorice. În perioada comunistă, mănăstirea este folosită pe post de biserică parohială. În anul 1991, la inițiativa Preasfințitului Calinic al Argeșului și Muscelului, mănăstirea este redeschisă, sub stăreția ieromonahului Casian. Izvorul de lângă mănăstire izvorăște de sub Sfântul Altar al bisericii celei mari, apa acestuia fiind renumită ca tămăduitoare de boli.

Dintre stareţii care au slujit în Mănăstirea Glavacioc, doi au ajuns mitropoliţi ai Ungrovlahiei

Recenta restaurare de amploare a Ansamblului feudal Glavacioc, coordonată de Episcopia Argeşului, oferă posibilităţi reale de valorificare cultural-istorică, prin reamenajarea expoziţiei muzeale organizate de către preotul cărturar Ilie Diaconescu, în Casa domnească, cuprinzând, printre altele, „icoane de factură slavă şi română, pisaniile brâncoveneşti, fragmente de lespezi tombale, argintăria şi bronzăria veche, mobilierul de gorun, tipăriturile slave, chirilo-române şi eline, pomelnicul ctitoricesc din 1855, exponate arheologice databile [200.000 – sec. 3 a. H.] descoperite în cursul investigaţiilor arheologice efectuate în perimetrul Mănăstirii Glavacioc, care amintesc trecutul puţin cercetat al străvechii ctitorii domneşti”.
Prin diversitatea pieselor mari de piatră din interiorul bisericii, monumentul ecleziastic constituie un autentic lapidarium. Dintre stareții care au slujit în Mănăstirea Glavacioc, doi au ajuns mitropoliți ai Ungrovlahiei: Varlaam al II-lea (stareț al mănăstirii între anii 1660-1670) și Grigorie al II-lea de la Colțea (stareț al mănăstirii între anii 1758-1761), iar alți trei au ajuns episcopi: episcopul din Cerven (stareț al mănăstirii între anii 1770-1783), episcopul Benedict (stareț al mănăstirii între 5 iulie 1642 și 14 aprilie 1643) și Calistrat Sevastios (stareț al mănăstirii între 23 iunie 1861 și 1 octombrie 1862).
sursa: prezentare istorică susţinută la Mănăstirea Glavacioc de dr. Sorin Mazilescu