Interviu exclusiv. Jurnalista Andreea Trandafirescu rememorează cum şi-a pierdut părinţii într-o săptămână
Durere fără margini pentru ziarista argeșeancă Andreea Trandafirescu, acum la Euronews și care, într-o singură săptămână, și-a pierdut ambii părinți. Mama Andreei a decedat după ce a fost diagnosticată cu Covid, iar timp de două luni a stat internată la o secție ATI dintr-un spital din Grecia. A fost conectată și reconectată la aparate, pentru că nu făcea față fără oxigen.
Un deznodământ cumplit avea să se consume în ziua înmormântării mamei, când, răpus de durere, în biserică, tatăl ziaristei a suferit un atac vascular cerebral. Internat de urgență în spital, peste trei zile a murit și el.
„În loc să plângi, completezi acte”
Condoleanțe! Ce faceți? Cum sunteți după o săptămână de suferință?
- Ce să fac? Sunt la Primăria Pitești. Am venit să ridic certificatul de deces al tatălui. Într-o așa situație, nu știi exact ce trebuie să faci mai întâi. În loc să plângi, trebuie să completezi acte.
Știu că e dureros, dar spuneți-mi, vă rog, cum s-a întâmplat totul? Mă refer aici la mama dvs. Vă așteptați la deces? V-au anunțat medicii?
- Mama a avut două luni de tratament Covid. A fost în Grecia, acolo a fost îngrijită, a fost în comă. Medicii din Grecia au spus că starea ei este extrem de gravă. Avea și astm și atunci a murit. Cauza a fost hemoragie internă la plămâni și insuficiență renală acută. Două luni, din ianuarie până în martie, au tratat-o. A fost în comă, s-a trezit, nu a făcut față singură, fără aparate, fără oxigen. Am repatriat-o. Au fost emoții mari și cu acest proces de repatriere, pentru că este o grijă mare, suplimentară. Până la urmă am adus-o în țară, a fost o înmormântare liniștită, decentă.
Și tocmai în timpul slujbei funerare, tatăl dvs a făcut accident vascular.
- Da… Factorul surpriză a fost acest accident vascular cerebral al tatălui meu, exact în timpul slujbei. L-am scos în fața bisericii, pentru că trebuia să ia o gură de aer. Am intrat la mama, că se termina slujba, încă cinci-zece minute, după care am sunat la 112. Între timp a venit ambulanța, m-am dus în cimitir și am îngropat-o pe mama, apoi m-am întors și m-am urcat în ambulanță cu tata. L-am dus la Județean.
Citește și 15 ore care au ţinut Argeşul cu sufletul la gură. Secţia Covid de la Mioveni nu se mai închide
Cum a fost tratat la spital?
- A fost tratat foarte bine, a fost foarte ok. Angi Dincă, ambulanțierul, a fost extraordinar, ne și știam. El cumva mi-a ținut moralul sus printr-o atitudine așa pozitivă, încerca să nu mă lase și pe mine să pic odată cu el, cu tata.
A fost atac vascular cerebral hemoragic, i s-a inundat creierul cu sânge, a fost comatos. A stat la spital trei zile, iar după trei zile, adică sâmbătă (2 aprilie, n. red.), la 3 noaptea, a decedat.
Ce i-ați spus sau ce v-a spus tatăl înainte să se stingă?
- I-am spus că este îngrijit, că este iubit, că nu e singur și chiar așa a și fost, de altfel. El a oftat, i-a dat și o lacrimă. I-am povestit și despre nepotul lui (băiatul Andreei, n. red.) și asta a fost.
„Partea pozitivă în tot ce s-a întâmplat a fost faptul să descoperi oameni solidari”
Care au fost persoanele care v-au fost alături în tot acest timp?
- Din familie, soțul și socrul (profesorul și antrenorul de fotbal Gabriel Trandafirescu, n.red.) mi-au fost alături. Medicii mi-au fost alături, purtătorul de cuvânt și colega noastră din presă, Cristina Cazacu, a fost și ea alături. M-a ajutat cu toate procedurile astea, completat de cereri, tot. Colegii din presă mi-au fost aproape. Cred că singura parte pozitivă în tot ce s-a întâmplat a fost sprijinul și faptul că descoperi oameni solidari.
Citește și Jaf din bani publici, având ca pretext lupta anti-Covid. Percheziții în capitală și într-un județ
„Mi-am luat la revedere de la mama și asta am reușit și cu tata, înainte să moară”
Cum încercați să treceți peste toată situația? Mergeți în continuare la muncă?
- Nu prea putem să trecem peste sau să uităm așa repede, pentru că abia mâine (marți, 5 aprilie) o să-l înmormântez. A fost prea din scurt totul, am fost la țară, am discutat pentru toate rânduielile. Și.. asta este! Ce mai pot să fac acum? Tot ce s-a întâmplat, tot drumul ăsta a fost lung, anevoios, dar plin de speranță. Ne-am dorit cu toții să fie bine, dar analizele și faptele arătau cu totul o altă direcție în care va evolua starea mamei. În ciuda speranței mele de fiică, de copil până la urmă, pentru că se bat cap în cap. Speranța e una, că-ți dorești să fie bine, iar important e că am ajuns la mama cu o săptămână înainte să moară. Mi-am luat la revedere de la ea și asta am reușit să fac și cu tata, înainte să moară. Pentru mine, ca fiică, important a fost să-mi cer iertare. Adică m-am gândit cum poate mi-ar plăcea mie să mi se întâmple vreodată. M-am pus în locul lor. Să fie liniștiți și ei, și eu. O să mă întorc la muncă săptămâna viitoare, mă întorc la colegii care mi-au fost alături. Suportul moral a fost enorm. Cam atât… Colega voastră din presă vă mulțumește de telefon, așa vreau să închei.
0 Comentarii