Cu puțin timp în urmă, un polițist argeșean a fost condamnat, definitiv, de Curtea de Apel Pitești la trei ani cu suspendare, pentru fapte de încălcare a legii. Pentru aceleași fapte, Tribunalul Argeș îl condamnase pe respectivul polițist, în etapa anterioară a judecării cauzei, la patru ani și două luni cu executare. În plus, nota bene, ambele sentințe judecătorești, deși diametral opuse ca esență, au fost „impecabil” argumentate din punct de vedere juridic. Singurul defect major al celor două sentințe judecătorești a fost existența lor în același dosar. Ca în gluma cu judecătorul turc din vremea sultanilor care a dat dreptate ambelor părți care se judecau, iar la observația grefierului „Cadiule, nu se poate ca ambele părți să aibă dreptate”, cadiul a răspuns „Și tu ai dreptate”.
După părerea mea, în dosarul polițistului argeșean s-a greșit evident, cel puțin unul dintre cele două completuri de judecată a dovedit „rea credință sau gravă neglijență”, după cum zice legea de funcționare a magistraților. Sau poate judecătorii respectivi au comis chiar abuz în serviciu, în cazul în care șpaga s-a dat cu întârziere sau a fost prea mică, sau intermediarul lacom a oprit prea mult. Pentru opinia publică, în dosarul polițistului argeșean nici nu mai contează fapta acestuia, pentru că sar în ochi faptele judecătorilor.
Cazuri asemănătoare mai sunt o mulțime în jurisprudența românească. Iar dublarea pedepsei în cazul doctorului Sorin Oprescu, nelegalitatea procedurală a condamnărilor în cazul Elenei Udrea și Alinei Bica, ciudățeniile juridice din cazurile lui Adrian Năstase și ale lui Traian Băsescu, plus ale familiei acestuia (…Știe, mă!), sunt câteva exemple din noianul de aberații care se întâmplă în justiția românească. Ca să nu mai vorbim de cazul „monstrului” din Caracal, după cum a fost botezat de opinia publică, din care s-a învățat fix nimic.
Iar justiția românească trăiește trăgând să moară, nu de azi-de ieri, ci din prima secundă a revoluției din decembrie. Îmi amintesc că, pe 1 februarie 1990, eram în portul Las Palmas, o zonă cu taxe foarte mici, unde marinarii români de pe navele de pescuit oceanic, care circulau cu avionul, făceau întotdeauna escală pentru cumpărături, înainte de întoarcerea acasă. Tocmai ce fusese condamnat la cinci ani de închisoare Nicușor Ceaușescu, după ce cu o săptămână înainte fusese condamnat la douăzeci și cinci de ani. Opinia publică din lumea largă tocmai începuse să se lămurească în privința minciunii botezate propagandistic „revoluție”, așa că l-am înțeles pe vânzătorul de blugi și cafea, cetățean spaniol, care a zis că oamenii din țara în care se întâmplă așa ceva trebuie înlocuiți cu oameni cum sunt în țările normale.
Iar, culmea, primul segment al societății românești care a beneficiat de majorarea salariilor a fost magistratura. Sub motivarea falsă și, în consecință, nocivă a micșorării corupției din cea mai importantă zonă socială, nu s-a realizat decât creșterea proporțională a șpăgii, a prețului cumpărării actului de justiție. Absolut firesc, pentru că nu prin creșterea veniturilor corupților se vindecă pecinginea corupției. Creșterea salariului magistraților a fost ca o lumânare aprinsă pentru orbi.
În spatele oglinzilor însă, s-a realizat ceea ce s-a vrut a se realiza concret, adică subordonarea celor ce înfăptuiesc actul de justiție, subordonarea justiției. Efectul secundar, creșterea șpăgii adică, nici nu conta, că nu întâmplător lipsea și lipsește și acum organul social destinat însănătoșirii sistemului de justiție, care este doar responsabilizarea magistratului. Acesta este singurul mijloc prin care magistratul român s-ar elibera de sub căpăstrul obligatoriu, purtat în calitate de slugă la stăpân. I-a trebuit mult timp românului simplu să înțeleagă că independența justiției este dată strict de lungimea hățurilor.
P.S. În acest context, e mai limpede de ce, după procesul lui Ceaușescu, judecătorul a fost sinucis, iar avocatul a fost avansat la gradul de general.
0 Comentarii