În cele ce urmează vă vom prezenta câteva dintre legendele de referință pentru județul Argeș. Este vorba despre legenda râului Vâlsan, despre jupâneasa Bolosina și Banca Populară cu același nume din localitatea Vâlsănești și despre legenda lui Vidrar Vânătorul, locul pe care s-a construit barajul lacului de pe Argeș.

Jupâneasa Bolosina, filantroapa țăranilor din Vâlsănești

Axul central al DJ 703 I, de la limita cu satul Robaia la nord până la limita cu satul Stroeşti la sud, se va numi B-dul Jupâneasa Bolosina.
Jupânesei Bolosina îi datorează ţăranii din Vâlsănești statutul de moșneni, primii țărani împroprietăriți din Muntenia, așa cum o confirmă documentele medievale. Jupâneasa Bolosina, soția pitarului Dima, apropiindu-se de moarte, îi împroprietărește pe rumânii din Vâlsănești, “dăruindu-le toate delnițele și toată curătura și toate locurile lor, ca să se hrănească ei acolo și să fie gnezi.., ca să nu-i mai robească nimeni în veci, ci să aibă pace de la toţi…”.

Actul de danie al Jupânesei Bolosina pentru ţăranii din Vâlsănești este consfințit printr-un hrisov emis de Cancelaria de la Târgoviște în timpul domnitorului Alexandru Vodă Iliaș, la 14 ianuarie 1617. Hrisovul domnesc al lui Alexandru Vodă Iliaș, document de mare însemnătate istorică, ce consființește actul de danie al Jupânesei Bolosina, este evocat de marele istoric A.D. Xenopol în memorabila lucrare istoriografică ”Istoria Românilor din Dacia Traiană”, vol. VI, pag. 128. De asemenea, în semn de prețuire, fruntașii satului îi vor atribui numele Bolosina primei banci populare înființate la Vâlsănești în anul 1902. Banca ”Bolosina” își avea sediul unde se află astăzi localul primăriei. În 1905, Banca ”Bolosina” avea un capital subscris de 8.123 lei, un capital vărsat de 7.156 lei și un profit net de 556,66 lei. Banca va funcționa cu succes câteva decenii, asigurând împrumuturi cu dobânzi avantajoase pentru săteni.

Citește și Valea Vâlsanului, singurul loc din lume unde supravieţuieşte aspretele

Întreaga vale a Vâlsanului era o câmpie netedă ca în palmă

Despre legenda Vâlsanului se crede că este una dintre cele mai frumoase poveşti legate de aceste locuri. Se spune că în vremurile vechi locurile pe care le ştim astăzi arătau cu totul altfel, iar întreaga vale a Vâlsanului era o câmpie netedă ca în palmă. Şi se mai zice că în vremea aceea, pe acolo trăiau nişte uriaşi care stăpâneau întreg ţinutul. Pe locurile astea era stăpân Vâlsan, o namilă cu fruntea lată, care a plecat din munţi către şesuri. Şi tare s-a mai mirat când a văzut acolo nişte piticuţi care se căzneau să scoată apa din adâncul pământului cu nişte burdufuri. S-au speriat la început oamenii când au văzut namila, dar, văzând că nu le vrea răul, s-au liniştit.

Uriaşului i-au plăcut piticuţii şi, văzând cât sufereau din pricina apei, şi-a pus în cap să le aducă din apa pe care o văzuse strânsă în căldările munţilor. Şi şi-a făcut Vâlsan un ferăstrău din cremenea unui vârf de munte şi a pornit către lacuri. Dar cum a început Vâlsan să dea drumul la ape, au apărut ceilalţi uriaşi, supăraţi că le fură apele. S-au luptat pe viaţă şi pe moarte şi, neputându-se învinge, au căzut la pace. Uriaşii au astupat spărturile şi au trimis repede după un vraci care să îi înveţe cum să îşi păzească apele.

Vraciul le-a dat uriaşilor un mănunchi de fiare mărunte, pe care le-a numit chei. Şi le-a spus că cu ele se pot descuia munţii cei mai tari şi aceştia se vor despica, lăsând apele să curgă către şesuri, dar trebuie să aibă mare grijă de ele, căci cu acele chei până şi piticii din şes pot stăpâni furia apelor. S-au înspăimântat uriaşii de ce au auzit şi o vreme au păzit apele din căldări, dar nişte vrăjmaşi le-au călcat ţinuturile şi ei au încredinţat cheile Zanogutei, sora lor bună, legând-o cu limbă de moarte să nu spună cuiva taina. Zanoguta şi-a legat cheile de brâu şi s-a jurat că nu va spune nimănui ce putere au.

Citește și Legendele şi tradiţiile populare de pe Valea Vâlsanului

Au luptat întâi Vâlsan cu Negoiul şi apoi, rând pe rând, toţi fraţii au căzut sub mâna grea a lui Vâlsan

Vâlsan plecase iar către piticii lui din vale, pe care i-a găsit mai necăjiţi că niciodată de seceta mare care se abătuse asupra lor. Şi iar s-a hotărât Vâlsan să dezlege zăgazurile apelor pentru a-şi ajuta prietenii. Dar când a urcat iar în munţi, a văzut că ferăstrăul lui nu mai rupea nicio bucăţică din cremenea munţilor, oricât de mult trudea el. Cum sta Vâlsan aşa gândind că nu-i lucru curat, s-a ivit Zanoguta să-l certe că iar le fură apele. Şi i-a spus Zanoguta că, oricât s-ar munci, nu poate să descuie apele încuiate de fraţii ei. Din vorbă în vorbă, cei doi au prins drag unul de altul şi au plecat spre ţinuturile lui Vâlsan. Acolo au stat mulţi ani şi au avut prunci, Pleşu, Bură, Jugăstru, Băjenaru şi Priboi.

Vâlsan uitase de chinurile piticilor şi Zanoguta uitase şi ea de fraţii săi. Dar, întorcându-se din lupte, aceştia, mai de grija ei, mai de frică să nu cadă cheile în mâini potrivnice, au plecat să îi dea de urmă. I-au găsit pe Vâlsan şi pe Zanoguta şi s-a pornit luptă cum n-a mai fost. Au luptat întâi Vâlsan cu Negoiul şi apoi, rând pe rând, toţi fraţii au căzut sub mâna grea a lui Vâlsan. Ultimul a ieşit la luptă tatăl Zanogutei, care aşa de aprig s-a avântat, că nimic nu a mai rămas în jurul lor. Din câmpia cea frumoasă n-au mai rămas decât gurguiul Braţului şi Dealul Viei. Aşa de aprigă a fost lupta, că pământul s-a despicat şi i-a zdrobit pe amândoi. Zanoguta a dat atunci cheile de la brâu piticilor care îi fuseseră atât de dragi lui Vâlsan şi le-a spus vraja care deschidea munţii. Oamenii au deschis cu cheile zăgazurile apelor şi acestea au pornit spre vale cu atâta furie, că au măturat tot în cale, chiar şi pe Zanoguta, care adormise pe iarbă. Spărturile munţilor n-au mai fost niciodată astupate şi de atunci curg mereu apele Argeşului şi ale Vâlsanului şi toate celelalte care scapă din strânsoarea munţilor.

Citește și CJ Argeș caută variante pentru modernizarea drumului Arefu-Lac Vidraru-Cumpăna

Legenda lui Vidrar Vânătorul

Locul pe care s-a construit barajul lacului de pe Argeș, de sub cetatea lui Negru-Vodă, numită de mulți Cetatea lui Vlad Țepeș, se numește Vidraru, de la un voinic înalt și frumos al cărui nume era Vidraru, vânător vestit, care reușea să vâneze atâtea vidre încât era gata-gata să le stingă neamul. Într-o zi, o vidră s-a prefăcut într-o fată frumoasă ca o zână și, când vânătorul cel voinic trecea pe malul apei, o găsit-o pe aceasta plângând.

Întrebată de ce plânge, fata a răspuns că i-a scăpat salba în apă și că nu îi este necaz de mahmudele, cât de faptul că gherdanul era o amintire de la mama ei, pentru că îi dăduse acest colier pe patul de moarte. Flăcăul s-a oferit să îi aducă prețiosul obiect cu condiția să îi fie soție, condiție pe care fata a acceptat-o bucuroasă.
Când băiatul a intrat în vâltoarea apei, fata s-a aruncat și ea, făcându-se din nou vidră, luându-l și pe el în fundul apei. De atunci locul s-a numit Vidraru, în amintirea vânătorului de vidre, însurat cu o vidră care l-a dus cu sine în adâncuri.

Citește și Locuri de legendă: Cascada Văii Rele din Nucşoara şi satul de pe fundul Lacului Vidraru