Meciul România-Europa nu a început de ieri de azi… Încă din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, domnitorii Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu în Ţara Românească, precum şi Dimitrie Cantemir în Moldova au jucat primele reprize, e adevărat, cam timid, pierzând, cum era de așteptat, la scor.
Au trebuit două secole pentru a ne califica din nou. Un rol important l-au avut la 1848 tinerii şcoliţi în marile capitale europene (Paris, Viena, Berlin) reîntorşi la Bucureşti şi la Iaşi pentru a face o revoluţie cu accente de vodevil. Doar în Transilvania, unde românii au fost nevoiţi să-şi apere drepturile cu arma în mână, revoluţia a căpătat accente tragice. Dincolo de adevărul cam incomod al eşuării revoluţiilor într-o notă tragi-comică, este important de reţinut faptul că tinerii insurgenţi vor forma peste puţin timp clasa politică ce se va cristaliza în două tabere ireconciliabil opuse: conservatorii şi liberalii. Diferenţele de opinii, extrem de nuanţate, încercau să răspundă la întrebările cruciale care se puneau în legătură cu direcţiile de dezvoltare a ţării la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Da, se configura campionatul intern. Oarecum, foarte asemănător cu cel din zilele noastre, cu condiția să schimbăm denumirile echipelor.
Liberalii, consideraţi „occidentalişti” sau „europenişti” (bonjurişti), se pronunţau pentru aplicarea cât mai grabnică a modelelor politice şi economice vest-europene în scopul accelerării procesului de modernizare a ţării şi de integrare europeană a acesteia. Realitatea a sancţionat însă în numeroase rânduri graba cu care s-a acţionat. Un exemplu edificator este în timpul domniei lui Cuza, când Legea administrativă a fost aplicată ad literam după modelul francez. Dacă până atunci în comune registrul de stare civilă era ţinut şi completat de preot, de multe ori singurul ştiutor de carte, conform noii legi a fost preluat de primar, care, neştiind să scrie, nu l-a mai completat. Acest fapt a făcut ca timp de câteva zeci de ani nou-născuţii să nu mai primească nume la naştere, iar tinerii căsătoriţi să trăiască, cel puţin din punct de vedere juridic, în concubinaj. Aşa se explică de ce onomastica românească este plină de nume de familii formate prin sufixe sau prefixe adăugate la prenume (singurele care se mai reţineau): Ionescu, Vasilescu, Andreescu, Dumitrescu (fiul lui Ion, Vasile, Andrei etc.), Aioanei, Avasilcăi, Apetrei (ultimele în special în Moldova).
Cealaltă tabără, conservatorii, supranumiţi tradiţionalişti, combăteau cu vehemenţă „formele fără fond” ale europeniştilor, considerând inoportune şi periculoase implanturile propuse de liberali. Acestea din urmă se exprimau prin vocile, e adevărat inconfundabile, ale unor personalităţi de talia lui Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, C.A. Rosetti, Eugeniu Carada, Dimitrie A. Sturdza, continuaţi ulterior de criticii literari Garabet Ibrăileanu, Eugen Lovinescu sau de economişti şi sociologi ca Ştefan Zeletin şi Mihail Ralea. Tabăra tradiţionaliştilor era însă şi mai valoroasă, înglobând grupul de la „Junimea”, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Al. Vlahuţă, Ioan Slavici, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, B.P. Hasdeu, continuaţi după Primul Război Mondial în chip strălucit de Nicolae Iorga, Nichifor Crainic (animatorul grupului de la revista „Gândirea”), Lucian Blaga, Nae Ionescu, P.P. Negulescu, Constantin Rădulescu-Motru şi alţii. Aceştia nu se împotriveau progresului ţării, însă cereau ca modernizarea societăţii să se facă cu discernământ, fără a se afecta filonul spiritualităţii româneşti, în pericol de a suferi influenţa nefastă a lumii catolice şi protestante „devastate de ravagiile ştiinţei şi tehnologiei moderne”.
Ar mai fi o diferență, acum jucăm cu arbitri străini…
Prof. dr. Cornel Carp