La 30 august 1877, trupele ruso-române de la Plevna, aflate sub comanda domnitorului român Carol I, au dat un ultim asalt sistemului de redute ce formau o centură aproape inexpugnabilă în jurul Plevnei. Cucerirea însemna pentru ruşi înlăturarea ultimului obstacol ce le stătea în cale în drumul spre Constantinopol. Turcii se apărau însă cu o îndârjire ieşită din comun. Comandantul lor, generalul Osman, era un ofiţer renumit, admirat şi temut chiar şi de adversari, atât pentru excelenta sa pregătire militară, cât şi pentru curajul şi demnitatea de care dădea dovadă. De altfel, atunci când, nemaiputând rezista asediului care dura de mai bine de două luni, a încercat, fără succes, să iasă din încercuire. Pentru a se feri de umilinţele la care l-ar fi supus ruşii, Osman Paşa s-a predat românilor. Spre cinstea lor, deși rușii au făcut mari presiuni pentru a fi predat lor, românii l-au tratat cu toate onorurile care se cuveneau unui mare general, acordându-i azil politic la Bucureşti până la sfârşitul războiului, neconsiderându-l prizonier.
Singurul succes de pe toată linia frontului, la 30 august, a fost cucerirea redutei Griviţa 1 de către trupele române. În rest, asalturile au fost respinse sângeros. Acest eşec l-a determinat pe domnitorul Carol, comandantul trupelor ruso-române de la Plevna, să ordone trecerea la asediu. Un fapt memorabil, care a supradimensionat succesul de la Griviţa 1, a fost capturarea de către soldatul Grigore Ion a unui important drapel otoman. A doua zi, din raţiuni propagandistice şi poate pentru a mai dilua amăreala insuccesului, soldatul Grigore Ion a fost prezentat domnitorului Carol I, spre a depune în faţa comandantului suprem drapelul otoman ca semn al izbânzii. În zilele următoare, Carol I îl prezenta pe bravul ostaş însuşi ţarului Alexandru al II-lea, care prinde cu mâna sa „Crucea Sfântul Gheorghe” pe pieptul lui Grigore Ion. Ulterior, acesta, însoţit de alţi doi ostaşi care îl ajutaseră să captureze stindardul turcesc, a mers la Bucureşti pentru a fi prezentat M.S. Reginei, toţi fiind aclamaţi de întreaga capitală.
A fost suficient ca soldatul Grigore Ion să intre în galeria marilor eroi ai Războiului pentru Independenţă alături de Valter Mărăcineanu, George Şonţu, Dimitrie Giurescu, Peneş Curcanul, omniprezenţi în manualele de istorie. Însă nu în cele după care învață tinerii de azi, ci în cele din perioada interbelică și chiar din timpul comunismului nefast. Cele de azi nu suflă un cuvințel despre eroii menționați. Ca să nu supărăm noii stăpâni.
Numai că, în 1895, după 18 ani, s-a găsit un impostor, pe nume Grigore al Lucăi, cel care a pretins, nici mai mult, nici mai puţin, că el este cel care a capturat drapelul otoman. Mai mult decât atât, era sprijinit în afirmaţia sa de către A.C. Cuza. Acesta a făcut chiar şi o interpelare în Parlament pe această chestiune.
Această întâmplare i-a prilejuit ieşirea la rampă unui alt personaj celebru al epocii, despre care am mai scris: generalul Alexandru Candiano Popescu. Pe nedrept omis din galeria marilor eroi ai independenţei, cel care a instituit în 1879 celebra „Republică de la Ploieşti” a participat ca ofiţer voluntar la luptele de la Plevna, comandând Batalionul 2 Vânători, din care făcea parte şi soldatul Grigore Ion şi care a reuşit să cucerească reduta Griviţa 1. Pentru curajul său nu era considerat întreg la minte, dar care mare erou nu dovedește și un grad înalt de nebunie? Într-un memoriu trimis Parlamentului, excepțional document istoric, în care îl înfierează pe impostorul Grigore al Lucăi, Candiano Popescu scria: „Trei asalturi am dat redutei în acea zi. La cel dintâi atac am înaintat până la marginea şanţului redutei, dar am fost respinşi. La al doilea atac am înaintat numai până la 100-150 de metri depărtare de redută şi iarăşi am fost respinşi. La al treilea atac, către amurgul serii, trupele române, împreună cu două companii din regimentul rus Arhanghel Gorod, au luat reduta”.
În continuare, Candiano Popescu ne face dezvăluiri mai puţin cunoscute din culisele evenimentului: „…Intrasem în reduta Griviţa, când mă pomenesc cu câţiva soldaţi din al doilea batalion de Vânători că vin la mine şi îmi spun că un vânător a luat un steag de la vrăjmaş şi că un căpitan de dorobanţi s-a repezit la dânsul să-i răpească steagul. Soldatul s-a împotrivit și atunci căpitanul l-a lovit cu mânerul săbiei aşa de tare în piept, încât soldatul a căzut jos, dar tot nu a dat drumul la steag din mâinile sale. Alerg acolo, găsesc un căpitan de dorobanţi, îl întreb cum îl cheamă; abia poate să-mi răspundă, căci limba i se împleticea în gură. El se numea căpitanul Negoescu din Regimentul al 16-lea Dorobanţi”.
Prof. dr. Cornel Carp
0 Comentarii