Există şi astăzi destule păreri conform cărora românii nu au dus decât războaie de apărare. Nu cu mult timp în urmă istoriografia comunistă îşi făcuse un scop în sine din această idee, clamând sus şi tare că românii doar şi-au apărat pământul strămoşesc, că nu au râvnit niciodată la teritoriile altor ţări. Celebrul dicton „Si vis pacem, para bellum“ (Dacă vrei pace, pregăteşte-te de război) provoca istoricilor frisoane, obligaţi să treacă sub tăcere majoritatea campaniilor militare duse în afara graniţelor naţionale. Desigur, românii nu au fost şi nu sunt un popor războinic. Ei nu au făcut parte din categoria celor care, pentru a-şi asigura subzistenţa, „administrau“ alte popoare. Au existat însă situaţii când, pentru a se păstra pacea, a fost necesar să treacă prin foc şi sabie teritoriile învecinate. Chiar începuturile istoriei noastre sunt legate de expediţiile militare duse de Burebista, fie de-a lungul litoralului est-pontic, fie până la izvoarele Dunării şi Carpaţii Păduroşi, configurând astfel unul dintre cele mai puternice regate ale lumii antice.
Nici voievozii întemeietori de ţară, Basarab I şi fiul său, Nicolae Alexandru, în Ţara Românească, Bogdan I şi Roman I în Moldova nu au stat cu mâinile în sân. Expediţiile lor militare în Dobrogea şi dincolo de Prut au consolidat graniţele statelor medievale româneşti, aflate în plin proces de închegare.
Sunt binecunoscute şi expediţiile de represalii duse de Mircea cel Bătrân şi Vlad Ţepeş (în iarna anilor 1461/1462 s-au numărat, se spune, peste 23.000 de capete tăiate) la sud de Dunăre, sau cele ale lui Ştefan cel Mare în ţinuturile tătăreşti.
Ele vor deveni o practică obişnuită a voievozilor români şi în secolele următoare, contribuind în mare măsură la menţinerea statutului de autonomie al Ţărilor Române în relaţiile cu Poarta Otomană. Nu trebuie uitat că Ţările Române nu au fost niciodată transformate în paşalâcuri, aşa cum s-a întâmplat cu majoritatea teritoriilor de la sud de Dunăre sau chiar cu Ungaria. Acelaşi sentiment de „pudoare“ a făcut să nu se pomenească multă vreme despre participarea României la cel de-Al Doilea Război Balcanic din 1913. Atunci, după o campanie fulgerătoare, trupele româneşti au ajuns la câţiva kilometri de Sofia, forţând Bulgaria să capituleze. Mult mai spectaculos a fost războiul purtat de România în 1919 împotriva Ungariei. Atrocităţile comise în Ardeal de miliţiile maghiare şi pericolul grav ce plana asupra întregii Europe în urma victoriei revoluţiei bolşevice de la Budapesta au fost principalele cauze care au determinat intervenţia armatei române în Ungaria. Deşi raportul de forţe, atât în efective, cât şi în tehnică de luptă era net favorabil celor ce se apărau, armata română a spulberat în câteva săptămâni trupele ungare, ocupând Budapesta la 3 august 1919. Ulterior, războiul purtat de România ca aliat al Germaniei împotriva Uniunii Sovietice a compromis definitiv imaginea de popor „cuminte“ a românilor. Probabil acesta a fost şi motivul pentru care, până în 1990, nu s-a scos un cuvânt despre acele lupte. La început armata română a parcurs cu entuziasm mii de kilometri dincolo de graniţele ţării, călcând teritorii care nu fuseseră niciodată atinse. Totul s-a sfârşit însă cu un dezastru. A fost o dovadă în plus că războaiele de cucerire, orice justificare ar avea, nu se termină niciodată cu bine. Un alt dicton latin spune: „Si vis pacem, cole justiţiam“ (Dacă vrei pace, caută dreptatea!). Însă nici măcar de dragul acestuia nu putem eluda adevărul istoric.
Prof. dr. Cornel Carp