Centenarul Marii Uniri, dincolo de părțile lui bune, incontestabile, a dedulcit pe mulți, chiar și istorici cu nume, la fraze sforăitoare, adevăruri dureroase evitate sau rupte din context. După unii, cu acest prilej sentimentele patriotice au revenit la normalitate, ele fiind măsurate după decibelii cu care s-a cântat „Treceți, batalioane române, Carpații”. Mă întreb ce vor spune acești copii când vor afla și partea urâtă, întunecată, a realizării Marii Uniri. Același lucru se petrece și în aceste zile, când se împlinesc 160 de ani de la Unirea Principatelor Moldovei și Valahiei, după cum era denumită pe atunci Țara Românească. Oamenii politici vor dansa iarăși cu cocarde tricolore, fără rușine, în marile piețe, Hora Unirii. Ei, care timp de aproape trei decenii nu au fost în stare să pună Stema țării pe drapel. Au pus-o, ilegal, bineînțeles, după cum ați observat, cei care confecționează și vând drapelul țării.
Vom auzi și în aceste zile clișee foarte dragi propagandei comuniste: poporul, Cuza, Moș Ion Roată… Istoria este însă mult mai seacă. După înfrângerea Rusiei în războiul Crimeii, Congresul de la Paris a făcut un cadou nesperat Moldovei: cele trei judeţe din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad şi Ismail. Simpatie pentru tânărul principat de la gurile Dunării? Nici pe departe. Era nevoie doar de blocarea controlului Rusiei asupra Gurilor Dunării și, de ce nu, asupra Balcanilor. Sub pretextul susţinerii intereselor creştinilor din Balcani, Rusia, la întrecere cu Austria, se aşezase temeinic la ospăţul copios din trupul Turciei muribunde, rezervându-şi ca desert însuşi Constantinopolul. Franţa şi Anglia au înţeles repede importanţa blocării controlului acesteia asupra gurilor Dunării, susținând pe toate planurile unirea Moldovei cu Ţara Românească. Nu sunt de negat nici anumite simpatii ale Franței ca urmare a unor străluciți diplomați în frunte cu Vasile Alecsandri. Fără aceasta, unirea ar fi fost doar o simplă intenție, cum a mai fost, de altfel. Să fi avut nu un Cuza, ci zeci de Cuza şi moşi Ion Roată şi tot nu s-ar fi făcut nimic.
Prof. dr. Cornel Carp