Deși era recunoscută în epocă pentru frumusețea ei răpitoare și pentru celelalte talente cu care fusese înzestrată de Dumnezeu, nu regina Maria a fost marea iubire a regelui Ferdinand. Legătura, în special sufletească între ei, realizată mult mai târziu nu s-a ridicat niciodată la înflăcărarea ce a cuprins inimile celor doi îndrăgostiți: principele moștenitor Ferdinand și… Elena Văcărescu. Despre Regele Marii Uniri, Ferdinand Întregitorul, s-au scris zeci, poate sute de cărți, nu același lucru putem spune despre Elena Văcărescu, marea sa iubire. Elena s-a născut în 1864, anul celest al domniei lui Alexandru Ioan Cuza, când acesta, aflându-se pe cai mari, a dat controversata „lovitură de stat” dizolvând Parlamentul pentru a menține guvernul condus de Mihail Kogălniceanu, predispus marilor reforme. A fost fiica diplomatului Ioan Văcărescu, nepoata pe linie directă a lui Iancu Văcărescu, primul mare poet român, enciclopedist, atras de ideile înaintate ale epocii.
Elena Văcărescu primește o educație aleasă și dovedește de timpuriu a moșteni talentul literar al bunicului său: publică la 22 de ani la Paris volumul de versuri: „Chants d’Aurore” („Cântecul Zorilor”) premiat de Academia Franceză. Ulterior, guvernul francez îi decernează Ordinul „Cavaler al Legiunii de Onoare”. În anul 1925 devine membru de onoare al Academiei Române, fiind prima femeie din România care a beneficiat de acest înalt titlu.
Reușește relativ ușor să intre în grațiile reginei Elisabeta, și ea poetă ce publica versuri sub pseudonimul Carmen Silva, devenind-i domnișoară de onoare. Cunoscutele sale calități de medium o apropie și mai mult de regină, intrându-i în grații definitiv: devine un fel de Rasputin al Casei Regale Române, dar într-o notă mult mai pozitivă. În aceste împrejurări îl cunoaște pe Nando, principele moștenitor, care se îndrăgostește nebunește de ea. Bineînțeles, iubirea este reciprocă încât, într-un cadru romantic, cu acordul reginei, între cei doi se leagă un jurământ de credință pe care nu-l vor uita toată viața.
Nu era o frumusețe, Maria era incomensurabil mai frumoasă: „Mărunțică, brunetă, cu ochi fini, pe jumătate închiși, cu gura bine conturată, fața puțin rotundă. Un pic grăsuță, cu aer mai degrabă inteligent decât tandru și nici urmă de senzualitate în expresia ei”. Era exact ce-i trebuia firii reci a lui Nando.
Se știe cât luptaseră boierii români pentru aducerea lui Carol pe tronul țării. A-l vedea pe Ferdinand căsătorit cu o româncă, fie ea deosebit de inteligentă și de o familie bună, era de neacceptat. Este celebră replica lui Lascăr Catargiu, prim-ministrul de atunci, dată regelui Carol: „Majestate, aiasta nu se poate!” Și visul ia sfârșit: mai mult silită, Elena se mută la Paris, în timp ce prințul este trimis la Sigmaringen să o uite. Viața i-a despărțit, dar se pare că focul iubirii a ars în continuare mocnit în inimile lor.
Prof. dr. Cornel Carp