La începutul anului 1917, România (mai bine zis ce mai rămăsese din România – Oltenia, Muntenia şi Dobrogea fiind ocupate) trecea prin cea mai neagră perioadă a existenţei sale. În Moldova se retrăseseră peste o jumătate de milion de munteni; armata, aflată în refacere, număra şi ea peste 300.000 de oameni. Armata rusă, cu aproape un milion şi jumătate de ostaşi, intra în dispozitiv de luptă între Focşani şi Galaţi.
Mulţi români erau demoralizaţi. Părea o situaţie fără ieşire. Conservatorii, filogermani prin definiţie, prinseseră glas, acuzând de dezastrul din ţară pe regele Ferdinand şi pe liberali. Liderul acestora, marele om politic P.P. Carp, spusese cu năduf în şedinţa Consiliului de Coroană din 14 august 1916, când se hotărâse intrarea în război de partea Antantei: „Mă rog lui Dumnezeu ca România să piardă acest război.” Aceasta nu l-a împiedicat însă să-şi trimită cei doi fii pe front (unul dintre ei, Petre Carp, căzând eroic în faimoasa șarjă de la Măgheruș).
Acestea erau condiţiile în care colonelul Sturza plănuise să dea marea lovitură. Trădarea sa nu urmărea absolut niciun avantaj material. Sturza trăda din convingere. Aceşti trădători sunt cei mai periculoși. Ei au stadii serioase de „pregătire” la inamic: studii, cursuri, vizite, timp suficient pentru a-și forma convingeri solide.
Colonelul Sturza nu era un ofiţer oarecare. Era fiul lui Dimitrie A. Sturza, fruntaş liberal, de patru ori prim-ministru în guvernările liberale până la război.
Studiile militare şi le făcuse în Germania, fiind un admirator fanatic al germanilor. Se căsătorise cu una din fiicele lui P.P. Carp, germanofil notoriu. Dornic de preamărire, Sturza considera că venise momentul vieţii sale. Dacă planul i-ar fi reuşit, se vedea cel puţin ministru de Război.
Citește și Lecția de istorie. Regimentul 4 Argeş, în Războiul pentru Întregire Naţională
După ce se afirmase ca un excelent comandant al unei şcoli de ofiţeri, i se dăduse comanda Brigăzii 7 Mixte, care operase în Munţii Vrancei. Încă de pe atunci, câteva mişcări suspecte l-au determinat pe generalul Averescu, comandantul Armatei a 2-a, să-l pună sub observaţie. Simţindu-se urmărit, pentru a înşela vigilenţa şefilor săi, comite o infamie la fel de gravă ca trădarea de mai târziu: trimite în faţa Curţii Marţiale pe locotenentul Ciulei sub acuzaţia că s-ar fi retras de pe poziţie fără ordin (ancheta ulterioară a infirmat total acuzaţiile). Mama locotenentului, disperată, s-a adresat regelui Ferdinand. Regele l-a graţiat, însă ordinul de graţiere a ajuns la trei ore după execuţie.
Câteva zile mai târziu colonelul Sturza a fost schimbat din funcţie, fiind numit la comanda Diviziei 10. În seara zilei de 8 septembrie acesta s-a deplasat pe poziţiile diviziei cu pretextul că vrea să-şi ia rămas bun de la camarazi. Trece la inamic însoţit de locotenentul Wachmann, fiul fostului director al Conservatorului din Bucureşti.
După dezertarea colonelului Sturza, prin mai multe puncte ale frontului au sosit de la inamic gradaţi şi soldaţi români prizonieri cu „chemarea” sa la luptă alături de armata germană, predând „fluturaşii” comandanţilor români. Tot în acele zile a fost prins şi complicele său, lt. col. Crăiniceanu, care se întorcea de la o întâlnire cu trădătorul Sturza.
Citește și Lecția de istorie. Un erou adevărat
Ceea ce se dorise a fi un eveniment cu consecinţe catastrofale pentru linia frontului - trecerea armatei române de partea germană - n-a fost decât o jalnică operetă. Dar să-l lăsăm pe Constantin Kiriţescu să descrie evenimentul în celebra sa lucrare „Istoria războiului pentru întregirea României. 1916-1919”: „Toată ziua de 11 februarie austro-germanii au aşteptat cu nerăbdare, cu ochii aţintiţi asupra frontului român, să vadă trupele române ieşite din tranşee ca să treacă, grămadă, în liniile duşmane. De la cartierul generalului Cerak şi de la marele cartier austriac, telefonul chema mereu frontul, întrebând după ştiri. Însuşi împăratul Carol al Austriei întreabă, la ora 10 dimineaţa, de la Baden, dacă armata română a trecut frontul german. La Soveja se luaseră mari măsuri pentru primirea cum se cuvine a românilor: se tăiaseră sute de boi şi de oi şi se hotărâseră şi locurile de contraatac ale trupelor dezertoare…”.
Crăiniceanu a fost judecat şi condamnat la moarte, fiind executat de ostaşii săi. Sturza şi Wachmann au suferit o pedeapsă şi mai grea: dispreţul, chiar şi al germanilor.
Prof. dr. Cornel Carp
0 Comentarii