Războiul asimetric, un concept promovat în ultimul timp de istoricii specializați în Evul Mediu, se referă la un conflict între două armate, una dintre ele aflată într-un raport de inferioritate față de cealaltă. Ați ghicit, era vorba de oastea românilor. Pentru început, să evidențiem care erau minusurile care puneau oastea românilor într-o situație de inferioritate față de cea a turcilor. Evident, disproporționalitatea era dată în primul rând de număr. Marele strateg Sun Tzu, acum mai bine de 2700 de ani, a stabilit un principiu fundamental al războiului, cel al raportului de forțe. Valabil și astăzi. El spunea că, pentru a avea șanse de reușită, când ataci trebuie să ai forțe de cel puțin trei ori mai mari decât cele care se apără. Calculul este simplu, dacă un voievod român, oricare ar fi fost el, putea ridica la luptă douăzeci de mii de oameni, turcii trebuiau să arunce în luptă cel puțin șaizeci de mii de combatanți. Însă, aproape de fiecare dată au fost mult mai mulți. Și aici mai trebuie făcut un amendament: pe lângă cei șaizeci de mii de luptători, mai erau cei implicați în asigurarea aprovizionării și mentenanței, care, de multe ori, în funcție de durata campaniei militare, puteau ajunge la un număr egal cu cel al combatanților. Așa se explică faptul că în 1476 Mohamed al II-lea a atacat Moldova cu peste 200.000 de oameni.

Citește și Lecţia de istorie. Povestea Eroului Necunoscut

Dacă ne gândim că o sută de mii de oameni mâncau aproape o sută de mii de pâini pe zi, putem ușor să ne imaginăm ce probleme crea aprovizionarea cu alimente și apă, necesitând un efort uriaș în acest scop. Pornind de la aceste situații extrem de complexe, în strategia comandanților otomani primordial era scopul ca orice campanie militară să se încheie cât mai repede.
Sigur, nu trebuie privită oastea ”ghiaurilor” ca o gloată strânsă la repezeală, luptând haotic și încercând să copleșească pe turci prin vitejie și devotament. Vă mai amintiți, cred, de vechea marotă promovată de istoriografia comunistă conform căreia turcii erau mulți și proști (vezi și termenul de mameluc fixat în limba română, de fapt un luptător de elită din armata turcă), iar ai noștri puțini, deștepți și viteji. Este adevărat că desele lupte purtate în acei ani de puternică instabilitate internă și externă nu puteau să nu ducă la formarea unor luptători experimentați, care s-au dovedit capabili să lupte și să învingă armate cu mari pretenții la vremea aceea, chiar altele decât turcă, vezi bătăliile de la Baia cu oastea lui Matei Corvin și de la Codrii Cosminului cu polonezii conduși de Ioan Albert. Ambele lupte purtate de Ștefan cel Mare.

Dar, ca să fim corecți, trebuie să fim de acord că armata otomană se număra printre cele mai puternice armate din lume în secolele XIV-XVI, dacă nu cea mai puternică. Ea era alcătuită într-o proporție covârșitoare din eniceri, care erau luptători profesioniști. Majoritatea lor erau copii creștini fie proveniți din rândul prizonierilor de război, fie oferiți de țările vasale ca o parte a tributului, în virtutea înțelegerilor care se făceau în acest sens. Ei erau circumciși și educați în religia musulmană, astfel încât, odată ajunși la maturitate, dobândeau o nouă identitate, uitând-o cu desăvârșire pe cea inițială. Pregătirea lor pentru luptă se desăvârșea în tabere militare, unde, pe parcursul mai multor ani, ajungeau la maturitate și erau încorporați în celebrele regimente de eniceri. Oricât de experimentați ar fi fost oștenii români, trebuie să ținem cont că ei mai aveau și alte treburi de făcut decât să lupte…

Cât de bine spunea Eminescu în „Scrisoarea III”: ”Eniceri, copii de suflet ai lui Alah, și spahii…”. Spahiii reprezentau corpul de cavalerie, fiind, ca în orice armată a vremii, elita. Ei proveneau exclusiv din rândul etnicilor turci. Ei erau pregătiți să dea lovitura decisivă, să întoarcă în numeroase rânduri rezultatul luptei. Ei erau foarte cruzi și băgau groaza chiar și în rândul celor mai experimentate trupe.
Prof. dr. Cornel Carp

Citește și Lecţia de istorie. Carol al II-lea, un impostor?