În octombrie 1908, Dimitrie A. Sturdza, prim-ministru în funcție al României, a fost internat într-un spital de psihiatrie la Viena. Medicul psihiatru care l-a consultat îi intreabă pe însoțitorii acestuia: „Ce profesie are domnul acesta?” La răspunsul lor că este prim-ministrul României in funcție, acesta le-a spus perplex: „Ferice de o asemenea țară ce-și poate permite luxul unor astfel de conducători. Omul acesta este de 20 de ani nebun”. Trebuie menționat că în perioada 1895, 1897, 1901-1904 și 1907 omul politic liberal a fost în fruntea Guvernului României.
Dimitrie A. Sturdza a fost unul dintre cei mai longevivi oameni politici din istoria României și, din multe puncte de vedere, un personaj de legendă al începuturilor Epocii Moderne a istoriei noastre. Pe numele complet Dimitrie Alexandru Sturdza-Miclăușanu, s-a născut la 10 martie 1833 în localitatea Miclăușeni, județul Iași, într-o veche familie moldovenească ale cărei origini se pot urmări până la aproximativ 1540. A absolvit Academia Mihăileană, continuându-și studiile de drept, economie și istorie în Germania, la universitățile din Bonn și München. Și-a început cariera politică ca secretar al Divanului ad-hoc al Moldovei constituit în anul 1857. Ulterior devine secretar personal al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, dar, sătul de apucăturile sale, trece de partea adversarilor care se constituiseră încă din 1863 în așa-zisa „monstruoasă coaliție”. După cum știm, aceștia îl vor obliga pe Cuza să abdice în 1866, salvând asfel țara de la o catastrofă.
Membru fondator al Partidului Național Liberal, îi succede lui Ion C. Brătianu la conducerea partidului, perioadă în care a fost de patru ori prim-ministru, între anii 1895-1909. A fost secretar permanent al Academiei și președinte al acesteia timp de doi ani. Numismat de renume.
Ca om politic, spun contemporanii săi, Sturdza era un om ambițios și vanitos. Avea momente de patetism și trecea repede de la o stare la alta. Era binecunoscută scena reîmpăcării cu generalul Manu cu prilejul punerii pietrei de temelie a Spitalului Filaret. S-a dus către acesta și, cu ochii în lacrimi, i-a spus: „Aici unde se construiește un azil consacrat alinării suferinței omenești, aici unde se îndeplinește astăzi un act de caritate creștinească, ura dintre oamenii binevoitori trebuie să dispară. Dă-mi voie să te îmbrățișez!”
Din nefericire, în timpul ultimului mandat boala i s-a agravat, mai pe înțeles, a înnebunit complet. Titu Maiorescu nota: „E sfârșit. Început de paralizie cerebrală, accese de alienație senilă, când cu iritare violentă, când sub formă de manie religioasă, cruci și cereri de iertăciune”.
Citește și Lecţia de istorie. Prinţul Barbu Ştirbey, un Rasputin al românilor
Partea interesantă de aici începe: a continuat să-și exercite funcția de premier de la declanșarea bolii încă doi ani. În plină ședință începea să plângă sau lătra la miniștrii săi, mergând în patru labe. Mai grav era atunci când se băga pe sub mese și îi ciupea.
Abia în 1909, regele Carol, a cărui răbdare ajunsese la capăt, l-a trimis la Paris la o clinică de specialitate. Acolo, la Hotelul St. James are o nouă criză nervoasă, cu ieșiri deosebit de violente, ceea ce duce la folosirea cămășii de forță și la internarea într-un spital de specialitate.
Pentru Sturdza totul se terminase, fiind înlocuit din toate funcțiile politice. Venise vremea să plătească pentru unele greșeli care au izvorât, așa cum spuneam, din caracterul său vanitos. Este vorba în special de răscoala țăranilor din 1907 reprimată atât de violent pe timpul mandatului său, cu Alexandru Averescu la Armată și Ionel Brătianu la Interne.
A murit la 81 de ani, pe 8 octombrie 1914, într-un sanatoriu.
Prof. dr. Cornel Carp
Citește și Lecţia de istorie. Originile relaţiilor româno-franceze
Citește și Lecţia de istorie. Petru Şchiopul – domnitorul care a renunţat la tron pentru o slujnică
0 Comentarii