Se poate spune, fără teama de a greși, că anul 1940 a fost unul dintre cei mai negri ani din istoria României. Țările revizioniste, care se considerau nedreptățite de noua reîmpărțire a lumii făcută la sfârșitul Primului Război Mondial, considerau că au așteptat prea mult. Germania, care devenise port-drapelul revizionismului, declanșase deja la 1 septembrie 1939 al Doilea Război Mondial și din nevoia de a avea aliați loiali la sprijinirea pe toate planurile. Ca stat care beneficiase din plin de hotărârile Congresului de la Paris, realizând unitatea teritorială a ceea ce numim noi acum România Mare, țara noastră s-a trezit brusc că întregul eșafod realizat cu atâta trudă și jertfă s-a prăbușit ca un castel din cărți de joc.
După pierderea celui mai important garant prin capitularea Franței la 22 iunie 1940, revendicările Uniunii Sovietice, Ungariei și Bulgariei ciopârțesc practic teritoriul țării noastre. Mai întâi, în iunie, s-au cedat, din păcate fără luptă, Uniunii Sovietice Basarabia, Nordul Bucovinei și Ținutul Herța. La mai puțin de două luni, la 1 august, se va ceda, la presiunile Germaniei și Italiei, nord-vestul Transilvaniei Ungariei, iar sudul Dobrogei (Cadrilaterul) Bulgariei. România pierdea o treime din suprafață și din totalul populației.
Pe plan intern se acumulaseră tensiuni care aveau să explodeze în curând. Alegerile din 1937 aduseseră pe locul trei Legiunea Arhanghelului Mihail, în condițiile în care cele două partide istorice, P.N.L. și P.N.Ț., nu reușiseră să strângă minimum de 40% din sufragii pentru a putea forma guvernul. Instabilitatea politică i-a dat mână liberă lui Carol al II-lea să-și facă jocurile de culise. Deși la început a încercat să se apropie de legionari, încet, încet, între cei doi poli de putere s-au acumulat tensiuni care au culminat cu asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu.
Constrâns de refuzul P.N.L. și P.N.Ț. de a forma un guvern de uniune națională, regele Carol al II-lea apelează la generalul Ion Antonescu. Acesta, profitând de situație, îl obligă pe rege să abdice. Antonescu se intitulează conducător al statului, un fel de „fuhrer” și proclamă ”Statul național legionar”. Horia Sima, succesorul lui Codreanu, este numit în funcția de vicepreședinte al Consiliului de Miniștri. Oameni ai legionarilor ocupă funcții importante în guvern: generalul Constantin Petrovicescu la Ministerul de Interne, Mihail Sturdza la Ministerul de Externe, Vasile Iașinschi la Ministerul Muncii. Singura mișcare politică autorizată va fi Garda de Fier, care își creează un corp de poliție proprie, Poliția Legionară.
Citește și Lecţia de istorie. Elena Cuza – marea doamnă
Ion Antonescu, la presiunea legionarilor, deschide o anchetă cu privire la crimele comise împotriva Gărzii de Fier în perioada 1938-1940. Sunt arestați peste 100 de oameni politici, ofițeri, înalți demnitari ai statului. Printre alții, generalul Gheorghe Argeșanu, fost prim-ministru, Mihail Moruzov, fost director al Serviciului de Informații, generalul Ioan Bengliu, fost inspector general al Jandarmeriei etc. Cei mai mulți au fost încarcerați la Jilava.
De teama represaliilor legionarilor, se hotărăște ca armata să-i preia și să-i transfere la alte închisori. Prefectul poliției legionare, Ștefan Zăvoianu, nu mai are timp să aștepte și acționează. Ce a urmat a fost un adevărat masacru: în noaptea de 26 spre 27 noiembrie, garda legionară care asigura paza penitenciarului a asasinat 64 de deținuți, printre care și cei amintiți mai sus.
În timpul execuțiilor s-au folosit 579 de gloanțe. Pe unele cranii ale celor morți se puteau observa urme de lovituri de topor.
În urma unei anchete desfășurate abia după înfrângerea rebeliunii legionare din ianuarie 1941, 20 de acuzați au fost condamnați la moarte, 21 fiind judecați în contumacie. Cei mai importanți vinovați, printre care generalul Antonescu și Horia Sima, au dat socoteală în fața lui Dumnezeu, cum se obișnuiește de regulă.
Prof. dr. Cornel Carp
Citește și Lecţia de istorie. Noi modele, aceleaşi metehne
Citește și Lecţia de istorie. Cocuţa Vogoride a salvat Unirea
0 Comentarii