O trăsătură deja caracteristică celor 34 de ani scurşi din 1989 încoace este convingerea unora că singura soluţie pentru rezolvarea gravelor probleme cu care ne confruntăm este imitarea modelelor occidentale. Eficienţa acestora este dată ca sigură şi, pentru a ne convinge, ni se sugerează să tragem puţin cu ochiul în grădina cea plină de bunătăţi a celor care ne dau asemenea sfaturi.
Nemaifiind nevoie să demonstrăm reversibilitatea istoriei, observăm cu uimire că locul politrucilor anilor ’50 care proslăveau comunismul „tătucului” Stalin a fost luat de un alt soi de activişti, admiratori înfocaţi ai Occidentului, care nu mai contenesc să ne convingă de faptul că altă şansă nu avem decât a copia modelele acestuia.
Apetenţa românilor pentru iniţierea fără discernământ a modelelor occidentale nu este nouă. Ideea se regăseşte pentru prima dată în programele revoluţiei paşoptiste ca, după mai bine de zece ani, să fie pusă în practică, după Unirea din 1859.
După lovitura de stat de la 2 mai 1864, prima reformă aplicată de Cuza a fost cea administrativă. Codurile Napoleniene şi legislaţia administrativă franceză au fost aplicate întocmai cu multă conştiinciozitate. Între altele, registrele de stare civilă, care la țară erau ţinute de preot, singurul ştiutor de carte din sat, au fost date primarului. Rezultatul: ţăranii nu s-au mai căsătorit legal şi timp de mai mulți ani populaţia rurală a ţării a trăit în stare de concubinaj. Atunci, onomastica românească s-a umplut de Popeşti Ioneşti, Vasileşti, Dumitreşti etc, derivaţi direct din prenumele tatălui, după formula: Ion al lui Dumitru = Ion Dumitrescu.
Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea au prilejuit o aprigă confruntare între liberalii susţinători necondiţionaţi ai aplicării cât mai rapide a modelelor politice şi economice occidentale din dorinţa nedisimulată de a grăbi modernizarea ţării şi conservatorii care atrăgeau atenţia asupra prăpastiei ce se deschidea între forme şi fond. Semnalul de alarmă tras de aceştia nu viza atât eşecul experimentului, cât consecinţele grave pe care le-ar fi avut asupra naţiunii însăşi. Conștiința națională încă funcționa.
Citește și Lecţia de istorie. Formarea poporului român şi a limbii române. Când, unde, cum?
După Primul Război Mondial, în condițiile în care Partidul Conservator a dispărut, această confruntare de idei s-a cristalizat îndeosebi între două orientări politice: „prin noi înşine”, mai veche, de sorginte liberală, şi cea a „Porţilor deschise”, a Partidului Naţional Ţărănesc. Luate fiecare în parte, niciuna nu oferea soluţiile ideale pentru modernizarea societăţii româneşti, însă, adaptate specificului naţional şi transpuse în practică de guvernele liberale şi ţărăniste, au făcut ca România să recupereze în mare parte decalajul faţă de statele industrializate din Occident. Aceasta s-a datorat şi faptului că fie nevoia, fie experienţa i-au determinat pe oamenii politici de atunci să nu copieze fără discernământ modele considerate infailibile, ci să gestioneze un amplu program naţional determnat de realităţile şi interesele româneşti din acea perioadă.
A urmat al Doilea Război Mondial cu consecințe total nefaste pentru România. Nerecunoașterea statutului de țară cobeligerantă, deși efortul României la înfrângerea Axei o situa pe locul patru după Rusia Sovietică, America și Anglia au dus-o în situația de a plăti rușilor ca despăgubiri de război uriașa sumă pe atunci de 300 milioane de dolari. Pe fond însă nu aceasta era problema cea mai importantă, ci faptul că România intrase total sub influență sovietică. Din nefericire, era vorba de niște modele care ni se impuneau și care nu aveau nicidecum a face tot ceea ce fusese România. Totul s-a transformat într-o catastrofă. Toate realizările pe care le clamează nostalgicii sunt realizările poporului român și nicidecum ale comuniștilor, nu mai vorbesc de modelele rusești abandonate în anii ’60.
Asistăm în zilele noastre la o invazie de modele de această dată venite din Vest. Prin diverse metode mai directe sau mai ascunse, ele strâng poporul român în niște chingi din ce în ce mai sufocante. Dintre ele, problema amprentei de carbon este cea mai gravă.
Prof. dr. Cornel Carp
Citește și Lecţia de istorie. Cocuţa Vogoride a salvat Unirea
Citește și Lecţia de istorie. Maria Cella Delavrancea-Lahovary, un secol fabulos de viaţă
0 Comentarii