Nu a luat bacalaureatul cu media 10. Nu a câștigat titlul de Miss România și nici nu va partcipa la etapa următoare, Miss Univers. Nu a fost violată pe câmp de un grup de nenorociți care încearcă să scape basma curată cu ajutorul unor avocați și judecători binevoitori. Nici nu a căzut victimă unui „lover boy” care a plasat-o să se prostitueze pe una din străzile sordide ale Romei. Nu a făcut sport de performanță și nici nu are șanse să se facă cunoscută în vreun domeniu care să atragă atenția presei gata să o transforme într-o vedetă, chiar și pentru câteva zile. Drept urmare, Măriuca va rămâne le periferia istoriei în cel mai deplin anonimat. Această convingere ne este întărită și de monumentul ridicat în memoria acesteia în curtea școlii din localitatea Haret/ Mărășești, neîngrijit, nereparat, năpădit de buruieni.
Măriuca Ion Zaharia a murit la vârsta de 12 ani, pe timpul marii bătălii de la Mărășești, devenind astfel cea mai tânără eroină din istoria noastră. Monumentul a fost ridicat în 1977, când despre faptele de vitejie ale Măriucăi încă vorbeau manualele de istorie. Numai că sunt două feluri de istorie. O istorie pământeană, după chipul și asemănarea celor care o scriu, și o istorie celestă, luminoasă și atemporală, de unde Măriuca ne zâmbește înțelegătoare, ba, mai mult, dându-ne de înțeles că ea ne iubește oricum.
Luptele de la Mărășești erau monitorizate cu atenție de ambele tabere aflate în conflict: Antanta și Puterile Centrale. O victorie de partea uneia sau alteia deschidea oportunități cu consecințe greu previzibile pentru evoluția ulterioară a frontului, aceasta în condițiile când Rusia, după revoluția menșevică a lui Kerenski, deși nu ieșise din război, nu mai era un aliat pe care te puteai baza, dezertările și neexecutările de ordin fiind din ce în ce mai numeroase. Eșecul ofensivei germane și stabilizarea frontului în zonă până la sfârșitul războiului au contat mai mult decât o victorie. Prin durată, proporții și intensitate, a fost cea mai mare bătălie de pe frontul românesc pe toată durata Primului Război Mondial.
Evident că întreaga populație din micul oraș Mărășești (cunoscut atunci doar ca un important nod de cale ferată), cât și din împrejurimi a fost evacuată într-o zonă departe de focul luptelor. Iar Zaharia, bunicul Mariei (Măriucăi, aşa cum îi spuneau cei apropiați) locuia în satul Răzoare, situat exact pe linia frontului. El a refuzat să-și părăsească acareturile și s-a apucat să sape un șanț adânc în livadă, unde se va ascunde cu nepoata sa ori de câte ori nemții bombardau satul. Curând în livadă au apărut ostașii români. Nucul cel mai falnic fusese transformat într-un post de observație prin care se dirija focul artileriei noastre către pozițiile dușmane. Nu după mult timp lupta a început să se întețească. Soldatul observator nu mai prididea cu datele prin care corecta focul artileriei noastre. Măriuca urmărea alături de bunicul ei comanda artileriei, tresărind de bucurie la strigătele ostașilor noștri atunci când se nimereau țintele. Dar nu este exclusă și varianta că Maria era îngrozită de vuietul aducător de moarte de afară. Apoi glasurile ostașilor observatori nu s-au mai auzit. Atunci se petrece o minune de la Dumnezeu. Pentru că trebuie să fiți de acord că ceea ce va face un copil de 12 ani în acele împrejurări iese din schema rațiunii. Sunt zilele de 5 și 6 august, când înfruntarea atinge cotele maxime. Măriuca urcă în nucul cu crengile rupte de obuze și, dirijată de comandanți, le oferă date prețioase. „Vreau să fac și eu ceva pentru Țara mea!”, le-ar fi spus ea acestora. Mă îndoiesc. Sunt cuvintele seci ale propagandei, care nu urmăreau decât să pună polei acolo unde nu mai era cazul. Oricât aș încerca, nu pot să-mi închipui decât groaza și frica din ochii Măriucăi. Războiul nu-i o treabă pentru copii. De cele mai multe ori îi depășește și îi tulbură chiar și pe adulți. A doua zi, pe 6 august încep să se întrevadă semnele victoriei în neputința dușmanilor de a înainta cât de cât. În mod sigur comandanții își doreau să se întâlnească cu Măriuca, fiecare închipuind-o în fel și chip. Dar nu a fost să fie așa. Marile jertfe ale românilor nu încetaseră. Stăteau la rând, aureolați de nimbul Sfintei Treimi, Măriuca, Ecaterina Teodoroiu, caporalul Constantin Mușat.
Toți trei stau acum alături în Mausoleul de la Mărășești, așteptând în liniște și pace timpurile când nu va mai fi nevoie nici de onoruri militare, nici de manuale de istorie și vom putea merge să le îmbrățișăm aura de lumină.
Prof. dr. Cornel Carp
0 Comentarii