Piteștenii sunt mîndri că marele om politic, Ion C. Brătianu s-a născut la 2 iunie 1821 în urbea lor natală. În urmă cu câțiva ani, chiar i-au înălțat o statuie în Grădina Publică, pe un soclu unde se derulează ca niște benzi de desene imagini din timpul Răscoalei din 1907. Personajul de care vorbim a murit la 16 mai 1881, deci cu mult înainte de marea răscoală a țăranilor. Ce legătură există între aceste două evenimente știu aleșii noștri locali, care se încăpățânează să mențină în continuare această asociere. Sau poate este o aroganță la adresa liberalilor din partea adversarilor politici. Dar hai să revenim cum zice românul, la oile noastre…

Orice profesor de istorie care începe să predea istoria modernă a României trebuie să prezinte elevilor marea personalitate a omului politic Ion C. Brătianu. Altfel, s-ar situa într-o regretabilă eroare, cum din păcate se află mulți. În 1841 a început să studieze la Paris, s-a întors în țară în grupul revoluționarilor de la 1848 și a îndeplinit funcția de prefect al poliției în guvernul provizoriu format în acel an. După înfrângerea revoluției se refugiază la Paris, dedicându-se ulterior acțiunilor politice care au vizat unirea principatelor Moldova și Țara Românească. Ulterior, din aliat devine cel mai redutabil adversar al lui Al.I. Cuza ca lider al „Monstruasei coaliții”, o grupare hribidă alcătuită din conservatori și liberali radicali, care și-a propus îndepărtarea acestuia. După abdicarea lui Cuza, își asumă un rol major în aducerea pe tronul țării a principelul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Se știe că și-a vândut una din moșii pentru a susține financiar demersul aducerii principelui german. În țară lăsase o soție însărcinată și un copil grav bolnav.

Citește și Lecţia de istorie. Cei trei crai de la Răsărit (XI)

La 1866 este unul dintre susținătorii activi ai celebrei Constituții ce va sta la baza evoluției României timp de 57 de ani și nu oricum. În 1875 înființează Partidul Național Liberal, reușind să reunească toate facțiunile din interior, fiind primul președinte al acestuia. Acest fapt i-a permis în anul următor, 1876, să formeze cel mai longeviv guvern cunoscut în România până la instaurarea regimului comunist, rămânând la putere până în anul 1888. Marile realizări ale acestei perioade vor rămâne înscrise cu litere de aur în istoria țării: obținerea independenței, realizarea regatului și crearea instituțiilor fundamentale ale statului. În 1884 este modificată Constituția de la 1866 pentru a spori prezența liberalilor în Parlament, În 1880 se înființează Banca Națională, se începe construcția unei importante rețele de căi ferate și șosele, se încurajează industria. A avut meritul de a se înconjura de colaboratori valoroși și loiali, precum Eugeniu Caranda, Eugen Stătescu sau Dimitrie A. Sturdza, oameni modești și devotați, care au înțeles ce însemna povara „marii generații de la 1848”.

Era recunoscut pentru marea sa capacitate de muncă. Se trezea în fiecare zi la ora 4.00, programul său terminându-se noaptea târziu. Băgase spaima în funcționarii ministerelor prin vizitele sale matinale. Uita de griji doar atunci când se afla în mijlocul familiei pe care o numea, mai în glumă, mai în serios, „marele partid”. A fost preocupat în special de pregătirea celor trei fii: Ion, Vintilă și Dinu, pentru importantele responsabilități pe care le vor avea în realizarea obiectivelor majore ce vor sta în fața poporului în perioada următoare. Rezultatele s-au văzut.

Era respectat în societate nu numai ca om politic, dar și pentru viața sa exemplară de familie. Se știe că l-a convins pe temutul prefect al Poliției capitalei, „cneazul” Dimitrie Moruzi, să se împace cu soția: „Să nu faci un lucru urât nu te pot opri, n-am niciun drept, dar să știi că în casa mea nu mai intri și nu te mai cunosc”.
La moartea sa, în 1891, l-a regretat o țară întreagă. Regele Carol I scria cu durere: „Am pierdut cel mai bun prieten al meu”, iar Kogălniceanu, și el grav bolnav, spunea nu lipsit de umor că Brătianu a fost „un Kogălniceanu, dar fără vițiuri”.
Prof. dr. Cornel Carp

Citește și Lecţia de istorie. Cei trei crai de la Răsărit (XII)