Deși episodul ”Zizi Lambrino” trecuse cu chiu cu vai, în perioada următoare s-a încercat din răsputeri ca ”fiul rătăcitor” să fie adus pe drumul cel bun. Primul pas a fost să i se ofere o nouă ”păsărică”, cu misiunea de a-l face să uite darurile cu care fusese înzestrată Zizi Lambrino, cea care îl făcuse să comită tâmpeniile care au erodat atât de mult prestigiul monarhiei, dar și sănătatea tatălui său. ”Păsărica”, o anumită Mia Martini(?), era de altfel o mai veche iubire a sa, o ardeleancă. Ea făcuse față exigențelor șturlubaticului prinț, dar, spre dezamăgirea celor care își puseseră mari speranțe în ea, de această dată nu a reușit să îl facă să o uite pe Baby.
Atunci s-a trecut la planul B.: trimiterea într-o călătorie în jurul lumii: Turcia, Grecia, India, China, America, Marea Britanie și Franța, chipurile cu scopul de a promova interesele noii Românii Mari. Mai potrivit nici că se putea, cel ce dezertase în 1918, iar în 1919, pe timpul războiului împotriva Ungariei, refuza să participe era acum solul României Mari. Totuși, planul B a dat roade: la sfârșitul călătoriei o întâlnește pe prințesa Elena a Greciei, născându-se astfel o nesperată, dar posibilă căsătorie în spiritul obiectivelor Casei Regale și ale țării, de altfel. Imparțial ca întotdeauna, Scorpionul (Constantin Argetoianu) înțeapă din nou mortal:
”Înapoiat în țară, vindecat, l`Enfant prodigue a fost primit cu brațele deschise de poporul său și de guvern. La final de octombrie 1920 și-a făcut intrarea triumfală în București. Prigonitul de până atunci, prizonierul de la Pângărați, de la Mănăstirea Bistrița, sinucigașul din amor, expediat cu un an înainte să facă ocolul lumii, a fost primit cu un alai deosebit, ca și cum s-ar fi înapoiat de la o mare bătălie pe care o câștigase.”
Principesa Elena de Grecia și Danemarca nu era o necunoscută: era fiica cea mare a regelui Constantin I al Greciei și a reginei Sofia de Prusia. Pe linie paternă, descindea din țarina Ecaterina cea Mare, iar pe linie maternă, din regina Victoria a Marii Britanii. Se înrudea cu împăratul Germaniei, cu regii Danemarcei, Norvegiei și Suediei.
Cei doi tineri s-au cunoscut la Lausanne, în Elveția, unde se logodesc la 12 ianuarie 1921. Două luni mai târziu, la 10 martie se căsătoresc în Catedrala Ortodoxă din Atena, în prezența celor două familii regale și a peste 80 de capete încoronate ale Europei. La scurt timp, principesa Elena face o mare bucurie familiei regale, născându-l, la 25 octombrie același an, pe Mihai, asigurând astfel și pe un viitor îndepărtat succesiunea la tron. Problemele cu care se confrunta familia sa la Atena o fac însă să stea mai mult despărțită de tânărul și neastâmpăratul ei soț. Gurile rele spun că încă de la început se instaurase între ei o răceală determinată în special de o anumită nepotrivire sexuală, prințesa ateniană neputând face față asalturilor ofițerului de vânători de munte care era Carol al II-lea.
Nașterea copilului, după cum vom vedea, nu a dus la întărirea cuplului, după cum sperau cei din preajmă. Aceasta pentru că, în 1923, în viața lui Carol al II-lea se va petrece evenimentul cu cele mai importante urmări pentru tot restul vieții sale: o cunoaște pe Elena Lupescu.
Conform amintirilor acesteia, prima întâlnire ar fi avut loc pe când ea avea doar nouă ani, în timp ce Carol era cu zece ani mai în vârstă. Prințul, fascinat de părul său cu reflexe roșiatice și de ochii săi verzi, i-ar fi oferit bomboane. Timpul a trecut și uitarea s-a așternut peste acest episod inocent. La 16 ani, în timpul războiului, Elena s-a căsătorit cu un locotenent de vânători de munte, Ion Tâmpeanu, piteștean de origine. Frumusețea ei, cât și o anumită lejeritate în a și-o oferi a trezit repede atenția colegilor săi, care îl porecliseră, mai în glumă, mai în serios, Tâmpescu. Acesta nu a suportat însă prea mult porecla și a divorțat. Destinul roșcatei cu ochii verzi era însă implacabil: pas cu pas se va apropia de omul vieții sale, pe care la început nici nu-l visa, principele Carol.
Prof. dr. Cornel Carp