S-a născut la data de 7 noiembrie 1886, cu o zi înainte de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. Gabriel Marinescu, așa este trecut în registrul de stare civilă al comunei Tigveni din județul Argeș. Cei din Tigveni, spre cinstea lor, și-au asumat biografia sa zbuciumată și au dat numele său școlii din localitate. Dincolo de păcatele sale, deloc de neglijat, Gavrilă Marinescu face parte dintr-o categorie foarte rară de oameni politici, care nu uită de unde au plecat, sprijinind cu importante sume de bani, atunci când a putut, Primăria, Școala și Biserica.
A studiat la Colegiul „Sfântul Sava”, urmând apoi cursurile Școlii Fiilor de Militari de la Iași. La 1 iulie 1907 absolvă Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din Dealul Spirii, ca șef de promoție. În 1915 este avansat căpitan, iar în timpul războiului din 1917 – maior. Luptă în linia întâi cu Regimentul 2 Vânători, în calitate de comandant de batalion. Este decorat cu ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a. Ordinul „Mihai Viteazul” se acorda doar ofițerilor superiori pentru fapte de vitejie cu totul deosebite. Chiar și Ferdinand purta pe tunica sa tot ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a.
Citește și Lecţia de istorie. Amorul în vreme de război
După război este numit comandant al Regimentului 9 Vânători, în 1926 primind gradul de colonel. Uniforma cazonă îl cam deranjează, dar colonelul Marinescu simte că nu a sosit vremea lui. Va veni peste patru ani, odată cu revenirea în țară a celui care se va proclama peste câteva zile rege al României, Carol al II-lea. Gavrilă Marinescu speculează prompt situația, întâmpinându-l din proprie inițiativă pe Carol cu unitatea sa în ținută de mare ceremonie, însoțindu-l cu surle și trâmbițe la Cotroceni. Carol al II-lea îi răsplătește regește pe colaboratori: colonelul Marinescu este numit Prefect al Poliției Capitalei. Din acest moment se încheie cariera militară a sa, intrând pe nisipurile mișcătoare ale politicii, care îl vor înghiți în cele din urmă.
Berilă, cum deja începuseră să i se spună pentru că lua proporții, și-a făcut bine treaba în noua funcție oferită de rege. Primul pas: îndepărtează gardienii publici analfabeți. Bună treabă, veți spune. Nu vă contrazic. Apoi construiește Palatul Prefecturii Poliției Capitalei. Construiește, de asemenea, pe șoseaua Bonaparte, „Cazarma gardienilor publici”, după ce instituie o școală de trei luni pentru gardienii nou angajați.
Ulterior, apropierea tot mai mare de rege îi consumă tot timpul pe care îl avea la dispoziție pentru planurile sale în acord cu vremurile. Șirul faptelor bune se sfârșește din păcate aici. Lupul ajunge paznic la oi: afaceri cu bani din tripouri, jocuri de noroc, speculații bursiere, rețele de prostituție. Partidele de poker cu majestatea sa ajungeau la sume uriașe puse în joc și obligatoriu trebuiau pierdute. Lecții bine învățate și de ceilalți parteneri, printre care Malaxa și Max Auschnit.
Dar marea greșeală a generalului este că și-a pus în cap Garda de Fier. A fost printre cei mai mari dușmani ai legionarilor. Nu neapărat datorită convingerilor sale democratice, cât pentru că era omul lui Carol al II-lea, aflat în conflict deschis cu Legiunea. Ca de obicei, Marinescu a dat dovadă de exces de zel: sute de legionari uciși fără judecată, unii au înfundat pușcăriile și, bomboana pe colivă, asasinarea liderului legionarilor, Corneliu Zelea Codreanu, a „Decemvirilor” și „Nicadorilor”. Cei care îi asasinaseră pe Mihai Stelescu și I.G. Duca.
Citește și Lecţia de istorie. Iubirile Reginei Maria
Și cum puterea este precum cancerul, nu trece mult timp și trece în metastază: intră în dizgrația regelui. Frustările sunt foarte mari: „M-au dat la o parte ca pe un câine, fără să țină socoteală de toate serviciile câte le-am făcut acolo sus, tuturor. („Constantin Argentoianu – Memorii…”)
Este demis din funcția de Prefect al Poliției Capitalei. Simțind de unde bate vântul, încearcă să părăsească țara, dar este arestat la Băile Herculane. Închis la Jilava de legionari, care veniseră la putere aduși de Antonescu, este asasinat de aceștia în noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940, cunoscută sub denumirea de „Noaptea Sfântului Bartolomeu”. În corpul său s-au găsit 13 gloanțe.
Prof. dr. Cornel Carp
Citește și Lecţia de istorie. Maria Cantemir – ultima iubire a ţarului Petru cel Mare
0 Comentarii