Unul dintre sloganurile cele mai dragi nouă, cultivat cu asiduitate în mai toate epocile istorice şi rămas până în zilele noastre aproape neschimbat ca mentalitate, îl reprezintă originea noastră daco-romană. Patriotismul nostru lipsit de acest blazon nobil nu mai valorează, după cum gândesc şi astăzi nu puţini, nici cât o ceapă degerată. Daco-românismul revine în forță în special în perioadele de criză identitară, de confuzie ideologică și nu în ultimul rând de sărăcie. Că toate acestea se regăsesc și în zilele noastre nu-i greu de realizat. Dimpotrivă, constatăm mai nou că totul e cu fundul în sus: romanii sunt urmașii dacilor, că limba latină derivă din limba dacilor, că ne tragem din extratereștri și câte și mai câte bazaconii…
Teoretic, originea romană a românilor a fost promovată pentru prima dată de corifeii Şcolii Ardelene din motive politice. Lipsiți de drepturi politice, ei apelau în ultimă instanță la o armă pe care o credeau infailibilă: istoria. Așa cum o înțelegeau ei, desigur. Astfel, pentru a-și da şi mai multă nobleţe în fața ungurilor ”venetici”, afirmau nici mai mult, nici mai puţin că dacii au fost exterminaţi şi că noi ne tragem doar din coloniştii romani. Involuntar, deşi aflaţi într-un conflict de idei extrem de virulent cu ungurii, ei afirmau acelaşi lucru ca şi preopinenţii lor: dispariţia dacilor după războaiele cu romanii din 101-102 şi 105-106. De fapt, fiecare dintre tabere dorea astfel să-şi afirme şi să-şi justifice dreptul de locuire a teritoriului Transilvaniei: ungurii susţinând că la sosirea lor în Transilvania nu era ţipenie de om, în timp ce românii apelau la dovezile arheologice ale continuităţii lor.
În timp s-a renunţat la această idee, enunţându-se teoria originii daco-romane, care a devenit astfel piatra de încercare a istoriografiei române. Însă una este istoria şi alta politica. Dacă istoricii au dezbătut problema pe toate feţele, apărând zeci de tomuri, din păcate cu o arie foarte restrânsă de circulaţie, originea daco-romană a devenit un slogan la îndemâna oricui politician, evident, în cele mai multe rânduri corigent la materia Istoria românilor. Astfel, s-a ajuns în timp la aberaţii de genul că suntem urmaşii unei civilizaţii enigmatice, cu mult superioară celor din Egipt şi Grecia. Ba chiar unii nu s-au sfiit să proclame originea extraterestră a românilor sau că suntem un popor predestinat să supravieţuim sfârşitului lumii.
Şi în ce priveşte originea noastră daco-romană trebuie să o lăsăm mai uşor. În primul rând trebuie să avem în vedere componenta romană a originii noastre. Este adevărat că Eutropius vorbeşte despre o colonizare masivă în Dacia: peste un milion de oameni.Este adevărat că la Eutropius trebuie să împărțim la patru ca să fim cât mai aproape de adevăr. Colonizarea a fost totuși masivă. Cine erau însă aceşti colonişti? Ei veneau din toate provinciile imperiului, în majoritate, aduşi cu forţa. Populaţie pestriţă, un amestec destul de ciudat pentru o aşa puritate a rasei pe care o afirmăm. În plus, au mai fost şi migratorii. Şi nu oricum, ci aproximativ şapte secole.
Primii au fost iazigii, goţii şi gepizii. De altfel, sub presiunea acestora, în 275-276 împăratul Aurelianus ia decizia retragerii armatei şi administraţiei din Dacia nord-dunăreană. Au urmat hunii şi vizigoţii. Ultimii, conduşi de Athanaric, ne-au lăsat şi o „amintire” de mare preţ: tezaurul descoperit în 1837 la Pietroasa, judeţul Buzău, 19 kg de aur. Au urmat avarii, apăruţi brusc în vecinătatea Imperiului romano-bizantin, puţin după secolul al VI-lea. Instaurarea stăpânirii avare în bazinul carpatic a durat aproape două secole şi jumătate, însă cel mai mare impact l-au avut slavii. Dacă în cazul popoarelor amintite mai sus nu putem vorbi de o colonizare propriu-zisă, nu acelaşi lucru putem afirma şi despre slavi. Aşezaţi în zonele de sud ale Munteniei şi în Moldova, în special la începutul secolului al VII-lea, slavii au influenţat într-o mare măsură comunităţile locale. Prezenţa mai bine de o treime a adstratului slav în limba română, împrumuturile din sferele religioasă şi administrativă sunt suficiente dovezi ale convieţuirii celor două popoare. La sfârşitul mileniului I şi în primele secole ale mileniului al II-lea au loc ultimele migraţii: ungurii, pecenegii, uzii şi cumanii. Consecinţele se văd şi astăzi: Basarab, Litovoi, Seneslav, Mircea, Bogdan, Vlaicu, Vladislav, Dragoş nu sunt nume româneşti. După cum nici Craiova, Vâlcea, Bistrița, Târgoviște, Buzău, ca să le enumăr pe cele care îmi trec acum prin cap. Ne convine sau nu, aceasta-i realitatea. După acest teribil amestec de populații se poate pune pe bună dreptate întrebarea: cum Dumnezeu au supraviețuit românii? Un răspuns încearcă să-l dea marele istoric Gheorghe Brătianu în celebra sa lucrare ”O enigmă și un miracol – formarea poporului român”. Nu vi-l spun, că nu vă convine…
Prof. dr. Cornel Carp