Lecţia de istorie. Cei trei crai de la Răsărit (VI)

Perioada 1862-1864 este cunoscută datorită reformelor aplicate în aproape toate domeniile societății, de la învățământ la armată, de la biserică la administrație. Liberal încă de la începutul activității sale politice, Cuza nu s-a opus trendului pozitiv al vremurilor, având înțelepciunea să nu se opună grupului reformator format din vechii săi prieteni, în frunte cu Kogălniceanu. Punctul culminant al acestui proces reformator l-a constituit, fără îndoială, proiectul de reformă agrară. Existau mari disensiuni între conservatori, care îndemnau la prudență și la politica pașilor mărunți, în acord cu realitatea țării, și liberali, care doreau o reformă amplă, bazată în mare parte pe pământurile confiscate de la biserici în baza Legii secularizării averilor mănăstirești din anul 1863.
Inițial s-au confiscat averile mănăstirilor închinate diverselor așezăminte de pe Muntele Athos, din Sinai și de la Sfântul Mormânt. Au fost 75 de mănăstiri care dețineau aproape un sfert din suprafața arabilă a țării. Ulterior, ca să nu se supere călugării greci, au fost confiscate averile tuturor mănăstirilor, pe care le adunaseră timp de secole din daniile voievozilor și ale altor mari ctitori. Toți aceștia au fost nebuni, iar ei erau deștepți. De remarcat că actorul principal al acestui jaf ordinar a fost Cezar Liebrecht. Cu cei care au obiecții față de acest aspect nu discut decât pe principiul juridic ce proclama și atunci proprietatea sacră și inviolabilă. Care a rămas valabil, mai puțin pentru biserică. Fără a minimaliza importanța reformei, trebuie totuși să spunem că între ce s-a vrut și ce s-a realizat a fost o mare diferență. Clăcașii eliberați au fost împroprietăriți în funcție de numărul de vite, fiind favorizați tot cei mai înstăriți. Dările fiscale la stat erau foarte mari, iar pământurile primite trebuiau răscumpărate. Dovadă răscoalele țărănești care au urmat.
Însă momentul care a înclinat balanța spre instaurarea unei domnii autoritare (mulți istorici îi spun dictatură) a fost lovitura de stat din 2 mai 1864, când guvernul lui Kogălniceanu primește vot de neîncredere din partea Camerei Legislative la proiectul de reformă agrară. Atunci intervine Cuza și, total neconstituțional, dizolvă Adunarea Legiuitoare, deputații fiind evacuați din sală de soldați înarmați. Cu acest prilej Cuza promulgă o nouă Constituție intitulată, pentru a nu deranja Puterile Garante, Statutul Dezvoltator al Convenției de la Paris. Aceasta întărea însă puterea domnitorului în raport cu Legislativul, deschizându-i drumul spre un regim autoritar și pentru crearea statului paralel. După cum se vede nu noi am descoperit „apa caldă”, în condițiile în care astăzi se vorbește atât de mult de statul paralel. Ieșind cu totul de sub controlul Adunării Legislative, conu Alecu și-a făcut de cap: s-a înconjurat treptat de tot soiul de borfași puși pe căpătuială, cărora le-a dat funcții și puterea de a fura după bunul plac din averea țării. Aceasta într-o sfidare totală a legilor și justiției. Bineînțeles că eminența cenușie, regele escrocilor era Cezar Liebreht. Chelnerul și sluga de la Galați ajunsese să fure sume uriașe din averea țării, cocoțat de Vodă pe funcția de șef al Poștei și Telegrafului, domenii de vârf în acele vremuri și în care se investeau bani mulți. El ajunge astfel după 1864 cel mai puternic om din România, Cuza devenind o marionetă neputincioasă în mâinile sale, controlat prin Maria Obrenovici. Își construiește în mijlocul Bucureștiului un somptuos palat cu nenumărate săli de primire și saloane de dans, precum și o grădină de două hectare și jumătate, amenajată după modelul celor de la Paris. Pentru amatorii de locații ciudate, dar și pentru fanii lui Toma Necredinciosul, fostul palat este Casa Universitarilor de azi, unde ființează și un foarte select restaurant. Recomand curioșilor să-și verifice mai întâi cardurile. După abdicarea lui Cuza escrocul a fost arestat, fiindu-i confiscate averile. I-au rămas însă suficienți bani să scape cu o condamnare cu suspendare și să-și ia tălpășița urgent.
La începutul anului 1865, după ce în 1863 Alecsandri l-a părăsit, retrăgându-se dezgustat de ceea ce se petrecea în țară la moșia sa de la Mircești, Cuza se desparte și de principalul său aliat și prieten Mihail Kogălniceanu. În treacăt spus și partenerul său de nebunii, pentru că amândoi luau deseori la rând în miez de noapte cele mai tari bordeluri ale Bucureștiului în căutare de „prospături”. Și ca să dau satisfacție și celor care îl admiră necondiționat pe Cuza, vă pot spune că „monstrul” sexual al acelor vremuri nu a fost el, ci Kogălniceanu. Acest om scund și proverbial prin urâțenia sa avea un carnețel (se află într-un muzeu, păzit bine) în care își nota toate iubitele care treceau prin patul său, dându-le calificative de la o stea la cinci stele. Au fost peste 700.
Orice asemănare cu ceea ce se întâmplă astăzi este absolut întâmplătoare.
Prof. dr. Cornel Carp