La sfârșitul lunii iunie 1940, armata română a executat ordinul comandantului suprem, autointitulat ”Capul statului”, regele Carol al II-lea, de a se retrage din Basarabia și nordul Bucovinei fără luptă. O rezistență limitată pe Nistru de măcar patru zile ar fi salvat de la execuție și deportări sute de mii de basarabeni și bucovineni. Azi avem tupeul să le reproșăm că sunt rusofoni și nu sunt unioniști.

O primă consecință a Tratatului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939 a fost atacarea de către Germania a Poloniei, la 1 septembrie, dată considerată a fi începutul celui de-Al Doilea Război Mondial. Pe 29 august, Germania a dat Poloniei un ultimatum final pentru cedarea așa-numitului ”Coridor polonez”, foarte asemănător cu cel primit de noi un an mai târziu. La fel ca și pentru noi, securitatea ei se baza pe garanțiile rezultate din alianțele militare cu Anglia și Franța, care nu au contat nici cât o ceapă degerată.

La 1 septembrie 1939, împotriva Poloniei au fost trimiși 1.850.000 de soldați, 2.500 de tancuri, 11.000 de tunuri și 1.400 de avioane. Conform calculelor făcute de generalii polonezi, armata lor nu putea rezista mai mult de două-trei săptămâni. Aceasta pentru că nu luaseră în calcul și atacul U.R.S.S., care se va declanșa trei săptămâni mai târziu, pe 17 septembrie. Cu toate acestea, s-a hotărât ca armata poloneză să-și apere țara. Ba mai mult, celebra divizie de tancuri ”Panzer” a fost ”șarjată” de cavaleria poloneză ca în vremurile ei de glorie, cu sabia. Nemților nu le venea să creadă ochilor: era, evident, o sinucidere curată. Era însă cântecul de lebădă al cavaleriei poloneze, care a rămas în istorie, precum Termopile. Ce afront mai mare poți aduce dușmanului decât a-i arăta că nu-ți este frică de moarte?

Citește și Lecţia de istorie. Războiul românilor

La 26 iunie 1940, ora 22, ministrul de Externe sovietic a înmânat ambasadorului român la Moscova, Gheorghe Davidescu, o notă ultimativă prin care U.R.S.S. cerea României să-i ”înapoieze cu orice preț” Basarabia și să-i ”transmită” Nordul Bucovinei.Termen limită: 48 de ore. Este de remarcat faptul că inițial U.R.S.S. urmărea cedarea întregii Bucovine, dar reacția negativă a lui Hitler i-a făcut pe ruși să-și limiteze pretențiile. Acest aspect ne face să credem că în cazul unei reacții de apărare a României, ca în cazul Poloniei, Hitler ar fi făcut același lucru, adică ar fi limitat pătrunderea sovietică chiar mai drastic decât s-a produs, cel puțin din două motive. În perioada interbelică România era prima țară producătoare de petrol din Europa și a șasea din lume. În concluzie, mașina de război germană depindea direct de petrolul românesc. În al doilea rând, Berlinul nu se putea dispensa de aportul unei armate intacte și nu secătuite de o rezistență împotriva sovieticilor, chiar dacă ar fi durat câteva luni și nu două săptămâni, cum s-a exprimat în mod laș ministrul Apărării de atunci, generalul Ion Ilcuș.

Citește și Lecţia de istorie. Alegerile, la ordinea zilei!

Primul semn de lașitate a fost din partea regelui Carol al II-lea, care, în loc să consulte Parlamentul, așa cum cerea Constituția, a convocat un Consiliu de Coroană, care nu era for decizional. Dacă primul Consiliu de Coroană (27 iunie) a fost oarecum indecis: 11 pentru rezistență, 10 pentru cedare și 5 pentru negociere, cel de-al doilea (28 iunie), sub infuența generalilor armatei, hotărăște cedarea cu 19 voturi pentru acceptare, 6 contra și o abținere. Cei șase care se pronunțau pentru rezistență merită să rămână în cărțile de istorie: Nicolae Iorga, Ștefan Ciobanu, Victor Iamandi, Sorin Dragomir, Traian Pop și Ernest Urdărescu. Dacă s-ar fi tras un singur foc de armă, s-ar fi considerat agresiune și altfel ar fi fost interpretată în dreptul internațional de atunci și de la mama naibii…

România a pierdut atunci un teritoriu de 55.500 km2 și o populație de 3,7 milioane de români, care nici după 82 de ani nu au mai revenit la patria mamă, suferind chiar și în zilele noastre vexațiuni de neînchipuit. Dar cel mai grav lucru este că s-a pierdut încrederea acestor oameni, a copiilor lor și a urmaşilor urmașilor acestora. Cel puțin până în prezent nu există în istoria noastră un moment mai degradant de lașitate.
Prof. dr. Cornel Carp