Bătalia de la Oarba de Mureș a început în 16-17 septembrie 1944 și s-a încheiat pe 6 octombrie. Două divizii românesti, 9 și 11 Infanterie, care luptau pe dealul Sângiorgiu, au dispărut în câteva zile de pe hărţile militare, pierderile acestora fiind de peste 90% (peste 11.000 de oameni morţi, răniţi sau dispăruţi). Localnicii relatează şi astăzi că apele Mureşului au curs roşii mai bine de o săptămână de la sângele vărsat. Misiunea stabilită de generalul Trofimenko trupelor române era practic imposibilă. Poziţia apărată de trupele germane era dominantă, diferenţa de nivel dintre malurile Mureşului fiind de aproape 12 metri. Puternica concentrare de forţe care atacau într-un sector extrem de redus, nu mai mare de 400 de metri, obliga trupele germane să comită un adevărat măcel, situaţie subliniată ulterior de ofiţerii germani, uimiţi de faptul că nu se respecta o regulă de bază a ducerii luptei, aceea de a se asigura fiecărui ostaş şansa supravieţuirii. De fiecare dată când plecau la atac, ostaşii români primeau binecuvântarea preoţilor, nemaiavând de trăit decât câteva ore.
Faţă de situaţia creată au protestat vehement atât comandantul Corpului 2 Armată din care făcea parte Divizia 9 Infanterie, generalul Nicolae Dăscălescu, cât si comandantul Armatei 4, generalul Gheorghe Avramescu. Acest protest i-a costat viaţa pe cei doi generali.
A fost nevoie de un măcel pentru a se „demonstra” incapacitatea armatei române de a duce acţiuni de luptă nici măcar la nivelul unei divizii, pregătindu-se astfel pas cu pas viitoarea poziţie a României la Conferinţa de pace. Pe de altă parte, în acele clipe grele, se declanşa o vastă operaţiune de decapitare a armatei române. Dintre toate instituţiile statului, armata a fost prima care a suportat consecinţele abandonării României de către aliaţi în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice. Astfel, în afara celor 15 divizii de pe front, majoritatea unităţilor şi marilor unităţi din ţară au fost desfiinţate. Scopul evident al acestei imixtiuni grosolane în treburile interne ale ţării era neutralizarea capacităţii armatei de a rezista la instaurarea regimului comunist.
Pe alt plan, o puternică lovitură s-a dat corpului de cadre militare. Acestea demonstraseră, pe timpul celor trei ani de război împotriva Uniunii Sovietice, o excelentă pregătire de specialitate, o demnitate şi un patriotism remarcabile. Metodele epurării au fost crima, şantajul, violenţa, abuzul, teroarea şi procesul politic. Au fost arestaţi mai întâi generalii care au comandat marile unităţi române pe frontul de răsărit, acuzaţi de crime de război şi dezastrul ţării: Ilie Şteflea, Constantin Pantazi, Nicolae Ciupercă, Aurel Aldea, Paul Teodorescu, Gheorghe Potopeanu, Nicolae Stoenescu, Gheorghe Rozin, Nicolae Macici, Ion Arbore, Socrat Mardare, piteşteanul Cornel Calotescu şi mulţi alţii. În urma unor procese sumare, aceştia au fost condamnaţi la ani grei de închisoare, cei mai mulţi pierind în temniţe. Aceeaşi soartă au avut şi capii armatei: generalii Petre Dumitrescu – comandantul Armatei a 3-a, Gheorghe Avramescu – comandantul Armatei a 4-a şi mareşalul Ion Antonescu.
Acţiunea nu a vizat numai vârfurile ierarhiei militare, lovind puternic în întreg corpul de cadre militare. Până la 5 august 1946 au fost trecuţi în rezervă peste 9.000 de ofiţeri şi subofiţeri. Foarte mulţi dintre ei aveau o carieră militară impresionantă, cu studii efectuate în Franţa, Italia, Germania, Austria sau Anglia, remarcaţi pentru fapte de vitejie în Primul Război Mondial, decoraţi cu ordinul „Mihai Viteazul”- cea mai înaltă distincţie militară. Cei care i-au înlocuit aveau „origine sănătoasă”, provenind din ţărani şi muncitori, fără o pregătire elementară. Comportamentul lor, deseori sub limitele decenţei, a ştirbit grav prestigiul armatei.
Din nefericire, oamenii politici au manifestat o tăcere condamnabilă, preferând compromisul cu noua putere de la răsărit, lăsând armata să plătească oalele sparte la 23 august. Istoria însă nu i-a iertat, nu peste mult timp majoritatea împărtăşind tragica soartă a militarilor. Un avertisment valabil încă.
Prof. dr. Cornel Carp