Are cuvântul astăzi Nicolae Gagiu, fostul maseur de la FC Argeș, persoana care a trăit pe viu câștigarea celor două titluri naționale ale grupării pregătite atunci de către Florin Halagian. Ca o confirmare, în cei 67 de ani de existență ai clubului din Trivale, Nicolae Gagiu a figurat pe statele de plată în 40 dintre aceștia și a schimbat 60 de antrenori.A împlinit recent 80 de ani, dar amintirile îi sunt încă vii în memorie.
Locuiți de mult timp departe de România, tocmai în Danemarca. Ce v-a impresionat acolo încă de la început?
– Danemarca este țara civilizației, așa aș denumi-o. Aici sunt cei mai cuminți copii din lume, credeți-mă. Dar și cei mai responsabili, disciplinați și ordonați. La început, am văzut copii care mergeau sau veneau de la școală și se aplecau să adune gunoaiele de pe jos. Am întrebat-o pe fiica mea ce se întâmplă, pentru că nu înțelegeam atitudinea celor mici. Și mi-a spus că toți copiii procedează așa, chiar și cei care merg la grădiniță, toți știu că doar în felul acesta vor avea un mediu sănătos și curat.
În altă ordine de idei, mândria mea este nepoțelul Alex, un puști de 10 ani, care se anunță o mare speranță a handbalului, după spusele unui antrenor de aici, care-l vede, în cel mult zece ani, în echipa națională a țării și evoluând la un Campionat Mondial… Eu i-am spus că poate juca și pentru Româna, deoarece are dublă cetățenie. Timpul va decide…
Cum ați ajuns la FC Argeș?
– Eram student la București, în 1970, la Școala Postliceală Sanitară, specializarea pregătire fizică, specifică unui antrenor de fotbal. Eram 20 la școală, printre colegi numărându-se, la vremea aceea, și Lucian Caravețeanu, care era maseur la FC Argeș. Când am venit la Pitești, știam multă teorie, dar doar atât, însă Caravețeanu m-a învățat toate secretele meseriei. El trebuia să plece în Libia și fostul mare antrenor Tănase Dima i-a ordonat să găsească un înlocuitor. Așa am ajuns eu la Pitești. Cum niciun antrenor nu se oprește niciodată din învățat, la fel și un maseur, mereu și mereu cercetează, studiază, învață, poate să apară ceva nou, o tehnică specială; maseurul trebuie să știe totul, să se perfecționeze în permanență.
Știți ce mi-a spus Halagian când am venit la echipă? „Nicule, când partidul m-a pus antrenor la FC Argeș, nu știam nimic. M-a rugat Tănase Dima să fac programul echipei pe o săptămână, iar când i l-am citit, acesta a fost super încântat de cum îl concepusem. Și mi-a spus s-o țin tot așa”… Ceea ce mi-a povestit marele „Hala” m-a ambiționat teribil, a fost ca un imbold pentru mine.
„Fractura este, de departe, cea mai dificilă”
Cea mai grea accidentare care ar fi?
– Fractura este, de departe, cea mai dificilă, pemtru că necesită operație și apoi recuperare. Operația trebuie făcută de un specialist, nu de către oricine. Caravețeanu a fost cel mai bun medic și cel mai bun maseur al lui FC Argeș, din punctul meu de vedere. Un maseur trebue să știe de toate. Ca antrenor, azi ești, mâine nu mai ești la o echipă.
Ați lucrat cu cei mai titrați tehnicieni pe care i-a avut vreodată FC Argeș. Ați prins o perioadă glorioasă din istoria acestui club. Ce amintiri vă vin acum în minte?
– Îmi amintesc un episod petrecut în timpul unui cantonament. Ne aflam la Hațeg, înainte de un joc cu Jiul Petroșani. Cei de acolo erau foarte dubioși: cu o seară înainte de meci, ne-au tăiat cauciucurile la autocar, așa că profesorul Halagian mi-a spus să supraveghez ceea ce se întâmplă în bucătăria hotelului. Se temea să nu le pună ospătarii ceva în mâncare jucătorilor, iar a doua zi, aceștia să nu mai poată juca. Mai mult, îmi aduc aminte că antrenamentul de dinaintea partidei s-a desfășurat pe un teren impecabil, iar a doua zi, la ora meciului, a fost jalnic, vorbim despre același gazon. Era noroi peste tot, erau gropi, scopul fiind acela de a ne îngreuna situația, deoarece noi eram o echipă tehnică, iar cei de la Jiul preferau stilul de luptă. Deși Halagian era perceput ca fiind un tip extrem de dur și de inabordabil, să știți că era o persoană de pus la rană, era foarte sufletist. Și avea un foarte dezvoltat simț al umorului. În 1992, am fost la Carnavalul de la Rio de Janeiro, în Brazilia, la sărbătoarea prieteniilor. Conform obiceiului, se stingea lumina și fiecare trebuia să-și aleagă o parteneră. La Halagian a venit o doamnă deosebită, iar când s-au aprins luminile și „alesele” noastre au început să-și dea jos ținutele de carnaval, toți au încremenit. Halagian era lângă o „puștoaică” de 92 de ani, care avea o piele foarte întinsă și un corp suplu. A atras toate privirile celor prezenți…
„Jean Vlădoiu mă premia mereu. Îi spălam echipamentul de joc, avea această pretenție”
Ați lucrat cu jucători importanți în activitatea dumneavoastră. Cine v-a impresionat la capitolul musculatură? Vă rog să-mi mai spuneți care a fost cel mai bun jucător cu care ați lucrat, dar și cel mai capricios…
– M-a impresionat Dobrin al nostru, dar și Rică Răducanu și Costică Ștefănescu. Cel mai bun și cel mai capricios, în același timp, a fost Iovănescu. Nu-i convenea nimic, pe moment zicea că totul este în regulă, că masajul este ceea ce trebuie, apoi se răzgândea, era veșnic nemulțumit. Pot să vă spun care a fost însă cel mai corect jucător: Jean Vlădoiu. Mă premia mereu. Un amănunt pe care nu mulți îl cunosc este acela că eu îi spălam echipamentul de joc, avea această pretenție. Era pâinea lui Dumnezeu… De asemenea, aș mai adăuga și numele fotbalistului cu care am avut cea mai bună relație, iar acela este Gheorghe Chivescu, un om corect și foarte sociabil.
O amintire dragă cu Nicolae Dobrin aveți?
– Nu am doar una, ci sute de întâmplări cu Dobrin v-aș putea relata. Una haioasă îmi vine în minte acum. Era antrenor la FC Argeș și am plecat într-un cantonament în Italia, la Napoli. Dobrin al nostru voia să-și cumpere telefon. În magazine, telefoanele erau foarte scumpe, așa că băieții noștri au preferat să apeleze la ajutorul unor bișnițari. Și mare greșeală au făcut! În loc de telefoane, au primit sticle cu apă. Să fi văzut ce fericit era Dobrin după ce și-a cumpărat, chipurile, telefonul mult dorit! M-a rugat pe mine să-l ajut, mi-a dat cutia și mi-a spus să am grijă să nu cumva să mă împiedic și să sparg telefonul. Când am ajuns la autocar, fostul portar Bogdan Vintilă, care luase și el țeapa vieții sale, după ce cumpărase trei telefoane, l-a rugat pe Dobrin să-i arate și noua sa bijuterie! Când au văzut că era înăuntru doar o sticlă cu apă, vă dați seama de dezamăgire pe capul băieților noștri!
Vă rog să transmiteți un mesaj suporterilor piteșteni!
– Să fie alături de echipă și să meargă pe stadion, pentru că băieții au mare nevoie de ajutorul publicului.
Citește și La ceasul amintirilor. Remus Vlad: „Gicu Dobrin mi-a dat banderola de căpitan de echipă”
0 Comentarii